DE CE AŞ ALEGE INCINERAREA?
Ce să spun, m-am gândit câteva zile înainte să răspund la postarea lui Chinezu, căci de la el am aflat despre acest concurs de eseuri. Chiar în acest moment am un mic nod în gât, de parcă coana cu coasa ar sta peste umărul meu ca să vadă ce scriu.
M-am hotărât mai ales după aceea am citit un articol din „Gândul” referitor la veneraţia pe care românii se pare că o au pentru moaştele sfinţilor, veneraţie atât de mare încât uneori moaştele (osemintele) unui sfânt sunt împărţite între biserici pentru ca respectabilele instituţii să-şi împartă şi credincioşii. Articol urmat de comentariile cititorilor, care mai de care mai acide la adresa pupătorilor de moaşte şi a poporului român ca practicant păgân sub o mască creştină. Nu pot comenta aceste afirmaţii, însă am înţeles ceva important.
În acel moment am priceput că deşi moartea nu ne aparţine, ritualurile legate de acest moment sunt decise de oameni. Oamenii au decis că morţii lor trebuie îngropaţi pentru a nu fi mîncaţi de animale. Tot oamenii au decis să fie incineraţi din varii motive, majoritatea personale. Asupra acestora din urmă voi insista eu.
- aspecte emoţionale
Tare mi-au fost dragi persoanele pe care le-am pierdut, mă refer la părinţi şi bunici. Tare aş fi vrut să nu sufere şi să nu stea acolo singuri. Mă credeţi că nu mai ştiu unde sunt mormintele bunicilor? Şi că deşi ştiu unde e mormântul mamei mele, mă duc foarte rar? Păi ce să fac acolo, să mă uit la o cruce? Din moment ce ea e acolo şi eu sunt aici, parcă lumile noastre s-au despărţit pentru totdeauna. Viii cu viii, morţii cu morţii. Poate dacă aveam o urnă cu cenuşă m-aş fi simţit mai apropiată de ea, aş fi pus-o într-un loc special, sau aş fi împrăştiat-o în locul pe care l-a iubit cel mai mult.
Cred că incinerarea mi-ar oferi posibilitatea de a mă simţi mai apropiată de cei pe care i-am pierdut.
- aspecte organizatorice.
Cum spuneam la punctul anterior, eu nu mai ştiu unde sunt mormintele bunicilor mei, dar bănuiesc că fiii supravieţuitori încă se îngrijesc de ele. În timp, după ce nici ei nu vor mai fi, ele vor rămâne în paragină. Într-un final, când nu va mai veni nimeni să plătească pentru locul de veci, ce se întâmplă cu osemintele acelea? Nu cumva sunt scoase şi aruncate undeva aiurea? Plus că nu aş vrea ca în timp, dat fiind numărul mare al deceselor, cimitirul să fie mai întins decât oraşul în sine! Tocmai din acest motiv, în Europa, SUA şi Canada procentul celor care aleg cremaţiunea în locul înhumării este în creştere, ajungând până la 40%.
Măcar prin incinerare rămăşiţele celor dragi rămân în posesia noastră dacă dorim, iar dacă nu dorim asta există posibilitatea de a lăsa urna într-un loc special amenajat.
- aspecte sociale.
Din păcate, ne judecăm între noi şi după cum ne tratăm morţii. Oamenii se uită la cum îngrijeşti mormântul, la câţi bani ai investit în el, la cât de des te duci la cimitir. Când cineva ne părăseşte, unii nu au altă treabă decât să stea şi să vegheze nu la sufletul celui care s-a dus, ci la comportamentul celor rămaşi: de ce râd, de ce plâng, de ce nu au nici o reacţie, de ce nu s-au pregătit mai bine pentru moment, ce au pus la masa de pomană.
Incinerarea ne oferă mai multă intimitate întrucât pomenirea se va face la o dată stabilită de familie şi poate avea loc chiar şi după o lună de la deces, când ne putem stăpâni emoţiile mai bine.
- aspecte estetice.
Acum 20 de ani aspectele brute ale vieţii erau mult mai publice decât acum. La nunţi cearşaful pătat al miresei încă se practica. Cortegiul funerar mergea cu sicriul descoperit pe stradă, iar eu trebuia mereu să trec prin oroarea de a vedea diverse figuri în culori sumbre, cu rictusuri strâmbate de suferinţă sau cu răni cauzate de diverse accidente. Acum cortegiul funerar este mult mai discret iar sicriele sunt acoperite. Însă obligaţia de a săruta mortul, de a-l vedea desfigurat, încă persistă.
Cred că dacă aş fi incinerată copilul meu ar păstra imaginea mea din timpul vieţii şi nu ar fi bântuit de chipul unui străin în care nu şi-ar mai recunoaşte propria mamă.
- aspecte spirituale- sunt foarte discutabile şi personale.
Toţi vrem ca moartea să fie ceva temporar şi cândva să ne reîntâlnim cu cei dragi, în forma în care i-am cunoscut. Dacă acest lucru se va întâmpla sau nu, nu ştiu, însă sper că învierea nu se va reduce la modul în care a ales un om să se dispună cu trupul său după moarte, ci la felul în care a trăit.
Aş putea continua cu aspecte financiare, istorice, creştineşti sau ecologice ale incinerării, însă acestea este de preferat să le citiţi din cărţi şi manuale scrise de specialişti. Nu doresc să consider informaţiile de pe Internet ca fiind 100% adevărate, întrucât multe sunt păreri personale sau preluări ale unor articole scrise în limba engleză.
Cu acest articol particip la concursul asociaţiei AMURG, asociaţie de promovare a cremaţiunii umane în România.