Bolile grave- tragedie sau obișnuință?

Acum ceva ani când auzeam că unul sau altul are o boală grea, faptul acesta mi se părea mereu o tragedie. Bietul om care suferă, biata familie cât îl iubește, vai dar ce scumpe sunt tratamentele și cât de mult durează să te vindeci. Cât de mult te schimbă boala fizic dar și spiritual, de ce unii se îmbolnăvesc iar alții nu; oare eu voi fi mai norocoasă…?

Anii au trecut și peste tot aud de un nou caz grav, de tineri sau copii bolnavi. Peste tot înseamnă: la televizor, la radio, pe bloguri, pe diverse site-uri sau chiar față în față, când mai bate câte o fătucă pe la uși cerând bani pentru un copil bolnav. Cu uimire constat că nu mai reacționez atât de emoțional ca acum câțiva ani. Boala ca orice alt lucru pe pământ are cursul ei individual și imprevizibil, unic pentru fiecare om. Pentru unii boala e finalul, pentru alții începutul unei vieți noi. E o experiență personală din care ieși sau nu mai ieși, așa cum ți-e soarta la urma urmei.

Am citit de curând că vârsta la care atingi fericirea maximă în viață nu e copilăria cum ni se tot spune, ci bătrânețea. Atunci când știi care ți-a fost drumul vieții, când ai văzut și auzit multe și nimic nu te mai surprinde, când istoria s-a scris deja, abia atunci poți aștepta liniștit finalul.

Din păcate pentru noi oamenii, bolile grave nu mai sunt tragedii, ci situații de viață cu care ne obișnuim cu timpul, pentru că nu avem încotro.

Lasă un răspuns