Numele trandafirului- Umberto Eco

Am citit într-un final Numele Trandafirului, o carte pe care am abandonat-o acum câțiva ani datorită densității ei. Densitatea de nume exotice de călugări benedictini, impregnată de atmosfera de nesiguranță a Evului Mediu, a fost prea mult pentru mine la o anumită vârstă. Cu toate acestea, lectura cărții nu mi s-a mai părut imposibilă, pentru că portretizează cu multă minuțiozitate o societate dispărută azi, în care viața religioasă joacă un rol crucial în viața socială, și în care procesul secularizării este dorit dar temut datorită unui Papă diabolic.

Intriga romanului are o tentă de roman polițist, întrucât călugărul Guglielmo însoțit de un tânăr novice are de rezolvat o enigmă: cine este autorul crimelor săvârșite într-o abație benedictină. Pe măsură ce numărul crimelor se înmulțește de la o zi la alta, făptașul odioaselor fapte mi s-a părut ușor de intuit, deși motivul aparent clar al crimelor era de fapt cu totul altul decât cel prevăzut de mine.

Călugării uciși au păcate dintre cele mai omenești: homosexualitatea, păcatul carnal săvârșit de câțiva călugări cu o tânără acuzată mai apoi pe nedrept de vrăjitorie și condamnată la arderea pe rug, încălcarea interzicerii de a citi o anumită carte din Biblioteca- labirint, dar și patima cunoașterii. Inițial am crezut că Jorge, bătrânul călugăr orb, a organizat de la sine putere vestirea unei noi Apocalipse prin uciderea călugărilor conform versetelor biblice.

Dar…deși am intuit autorul faptelor, nu acesta a fost motivul crimelor săvârșite de bătrânul orb și neputincios. Călugăr cu vechime în abație, Jorge a asistat de-a lungul anilor la decăderea prestigiului credinței creștine catolice. Conștient de faptul că citirea cărții lui Aristotel despre râs ca metodă de eliberare de frică și demoni (suntem totuși în perioada Inchiziției) ar fi ultima lovitură acordată puterii religiei asupra oamenilor, el protejează ultimul exemplar al cărții prin aplicarea unei otrăvi ucigătoare pe colțurile ei. Cine răsfoia cartea prin umezirea buricelor degetelor își găsea eliberarea de frica Iadului… dar și moartea.

Simplu, nu? Ei bine, nu e chiar așa de simplu de fapt. Cu siguranță călugării care au murit au fost păcătoși, dar al cui este păcatul suprem? Al celor care s-au lăsat conduși de patimi omenești, sau al celui care, mânat de dragostea de Dumnezeu și de dragostea de perfecțiune, își sacrifică semenii?

Citind cartea, mult mai complexă decât ce am redat eu aici, am fost cutremurată de cruzimea torturilor Inchiziției, pe care însă aleg să nu le detaliez. De asemenea, în carte este descrisă o scenă de dragoste foarte suavă, care parcă își cere scuze în numele tuturor păcătoșilor pentru puterea ei și pentru farmecul pe care îl exercită asupra oamenilor.

Există multe speculații privind numele cărții. De ce Numele Trandafirului? Păi cred eu că vine de la În numele Tatălui, și al Fiului…, dar să nu uităm de spinii trandafirului și de cât de greu se crește un trandafir, și mai ales, de cât de ușor piere în negura vremii, precum abația în focul provocat de Jorge…

Și la final, am citit undeva că Umberto Eco ar fi realizat o prescurtare a cărții special pentru publicul de azi, considerat mult mai puțin cult decît cel de acum 30 de ani, când a fost publicată cartea pentru prima dată. Întreaga poveste a prescurtării trandafirului o găsiți aici.

Lasă un răspuns