Leaving Las Vegas- inexplicabil trece viața…
Tare mi-ar fi plăcut să scriu despre ce am făcut eu în ultimele luni de pseudo- prezență pe blogul meu, dar blogul este o carte nu doar digitală, ci și virtuală. Dincolo de viața reală care ne aruncă unde vrea ea în ciuda eforturilor noastre, uneori persoana virtuală ne salvează de frustrările care ne-ar ucide.
Pot zice doar că ce am făcut în viața reală m-a ajutat să înțeleg cartea Leaving Las Vegas, care a cunoscut celebritatea datorită ecranizării cu același nume, pentru care Nicholas Cage a câștigat un Oscar. Cartea se citește ușor, și te trezești la finalul ei că timpul a trecut la fel de ușor și inexplicabil ca însăși viața.
John O’Brien (1960- 1994), autorul cărții, a scris o auto- biografie sinceră și premonitorie a propriului destin. El însuși alcoolic precum Ben, personajul principal, s-a sinucis după ce a aflat că romanul său va fi ecranizat. Ciudată reacție, nu? De obicei succesul este motiv de bucurie, nu de sinucidere. De ce nu a făcut gestul absurd când a fost publicată cartea, dar a găsit brusc motivația după romanul a găsit lumina ecranului?
Inexplicabil…
Bun, dar să vedem ce spune concret slova cărții: Sera este o o fată de treabă care întâmplător este prostituată. Clienți violenți, acte sexuale brutale, un fost pește decăzut care o lovește dar se agață de ea pentru că nu mai poate supraviețui, și într-un final…Ben. Ben, genul de alcoolic auto- distructiv, care din cauza băuturii și-a pierdut soția, slujba, și care mai vrea un singur lucru: să bea până moare, și să moară cât mai repede. Nu s-a apucat de băut pentru că și-a pierdut soția și copilul, așa cum minte scenariul de film, ci a băut până a îndepărtat pe cei care îl iubeau. Și asta fără violență, fără cuvinte dure…
La fel face și cu Sera. Nu e vorba că ea nu l-ar iubi chiar dacă el bea de stinge, nu e vorba că ea nu l-ar accepta așa inutil, impotent și respins de societate cum este, ci e vorba că el, ca și în cazul soției, nu suportă să vadă că oamenii vor să-l salveze. Sera asistă un timp la decăderea lui, după care face greșeala fatală în relația lor: se îngrijorează și vrea să-l ducă la doctor. Ben nu e doar alcoolic, este și grav bolnav (presupun că tot din cauza băuturii). Moment în care Ben o înșeală în propria ei casă cu o (altă) prostituată, ceea ce constituie motivul aparent al despărțirii lor și mai ales îndepărtarea ultimului obstacol în calea unicei dorințe a lui Ben, aceea de a bea până la moarte.
Într-un fel parcă îl înțeleg pe O’Brien. Gândul că filmul va avea vreun happy- ending în care Ben va ajunge la Alcoolicii Anonimi, însoțit de preacuvioasa Sera l-a îngrozit atât de tare, încât și-a grăbit sfârșitul, singurul sfârșit pe care și l-a dorit vreodată: moartea.
Bine, eu am scris aici impresii personale, însă cartea descrie foarte minuțios degradarea fizică și psihică a alcoolicului real, de la cum se spală, la cum mănâncă, la cum trăiesc inevitabil singuri, la cum sunt mai întâi priviți și apoi înlăturați de societate.
Destinul omului este inexplicabil și inevitabil, cred eu. Aș zice să citești cartea asta, măcar din respect pentru O’Brien, pentru că a scris o carte foarte sinceră, dovadă fiind că și-a lăsat sufletul în ea, la propriu și la figurat.