Mă enervează:

oamenii care mă laudă pentru că sincer nu mă ajută cu absolut nimic, oamenii care mă critică pentru că stau în calea mea, oamenii în general pentru că după moartea mea o să rămână destui care să mă vorbească fără ca eu să mai pot interveni. sigur o sa vorbească exact ăia care toată viaţa nu mi-au adresat o vorbă sinceră. dacă aş şti care sunt, le-aş zice de pe- acuma câteva de dulce.

soarta, că face ce vrea cu mine. eu zic una, ea zice alta. rămâne mereu cum vrea ea, dar mereu! eu urc scările, ea le face rulante (în jos, nu în sus). eu vreau să plec, ea îmi pune lanţuri. eu vreau să dispar, ea mă face publică. eu vreau să tac, ea mă face să vorbesc până uit ce dracu vroiam să zic. eu vreau să urc pe munte, ea mă ţine la câmpie. eu vreau aventură, ea îmi arată numai pericolele ei. eu visez, ea îmi zice că e pe bani…exact…ca  curvă…

timpul, că mă uit în oglindă la câte s-au schimbat în jurul meu, şi la cât de mult m-am schimbat eu, şi mă gândesc că după ce că e singurul vinovat, mai are şi tupeul să continue la infinit până o să ne schimbe pe toţi de o să ne meargă fulgii.

visele, pentru că visez de ceva timp acelaşi eşec despre care mulţi mi-au vorbit dar eu nu am acceptat pentru că dacă aş fi acceptat adevărul era ca şi cum am pierdut lupta încă de dinaintea proclamării înfrângerii.

gândurile mele, pentru că am înţeles că sunt o fricoasă şi că mi-am cunoscut de mult limitele, că limitele mele sunt cauzate de soartă, de genetică, de vârstă şi alţi factori sadico- incontrolabili.

etc, dar gata pe ziua de azi, poate voi putea nu să urmăresc vise fără legătură cu realitatea, ci realităţi de vis. Adică realităţi în care să mă strecor asemenea unui vis. Sau realităţi cu mici oaze de fericire…

Lasă un răspuns