La fille du puisatier (2011)

Am văzut ieri Fiica fântânarului (La fille du puisatier), un film belgian din 2011, un remake de Daniel Auteuil după filmul din anul 1940 cu acelaşi nume. În general nu mi-au plăcut filmele de limbă franceză, sinonime pentru mine cu comedia proastă şi femei urâte cu bustul gol, dar acesta a făcut o frumoasă excepţie.

Acţiunea se petrece în perioada primului război mondial, când încă exista meseria de fântânar. Acesta, om cinstit şi tată a şase fete frumoase, este pus în faţa provocării de a accepta că fiica preferată a călcat pe bec cu fiul unei familii bogate, mai ales că familia băiatului îi tratează cu un dispreţ de zile mari.

Ce mi-a plăcut enorm a fost monologul fântânarului ţinut în casa familiei bogate, la care iau parte  fiica acestuia şi părinţii băiatului, care plecase la război fără să ştie de existenţa copilului.

Soţia Dvs crede că am venit să vă jefuiesc, domnule Mazel. Se înşeală mult. Eu am venit doar să vă explic ce s-a întâmplat. Într-o seară, fiica mea mi-a spus că va avea un copil. Pentru mine, a fost ca şi cum aş fi găsit un portmoneu. Când eşti cinstit, te întrebi: al cui este? Aşa că am întrebat-o pe fiica mea al cui este copilul, iar ea mi-a răspuns: al lui Jacques Mazel. Eu m-am gândit că mă voi duce la tatăl băiatului şi îi voi spune adevărul.

Deşi balanţa înclină mai târziu în favoarea familiei fântânarului, marele învingător al filmului nu este nici bogatul, nici săracul, ci copilul (o dulceaţă de băiat care semăna perfect cu fiică-mea la aceeaşi vârstă). Căci un copil nu este proprietatea persoanei care-şi vede numele dus mai departe, ci posibilitatea de a-ţi exprima dragostea necondiţionată faţă de o altă fiinţă umană, indiferent de numele pe care îl poartă.

Ca o paralelă la mesajul filmului, îmi amintesc şi acum cea mai frumoasă scrisoare pe care am primit-o după ce am pierdut pe cineva foarte drag. Scrisoarea conţinea doar câteva rânduri:

Morţii noştrii nu au plecat, / Ei sunt printre noi/ Ei ne privesc cu ochii lor plini de lumină/ În ochii noştrii plini de tristeţe.

Nu putem rezona cu orice film, ci cu acelea care ne reprezintă şi ating oarecum experienţa noastră intimă de viaţă. Ei bine, cu acest film am rezonat în mod plăcut. Trailerul de mai jos vă arată un pic din atmosfera filmului, dar sincer nu suprinde esenţa filmului.

Lasă un răspuns