Despre handicap, vindecare şi luptă
De câte feluri e un handicap? Literatura de specialitate ne vorbeşte despre handicapuri fizice, precum cele locomotorii, în care persoana nu se poate deplasa independent, sau despre cele psihice, precum retardul intelectual. Însă nu intenţionez să scriu despre câte tipuri de deficienţe există, pentru că există destule tratate de psihologie, psihiatrie şi medicină pe acest subiect.
Dincolo de categoriile teoretice în care putem integra o persoană cu handicap, se află nu doar persoana cu handicap şi drama ei personală, ci şi omul care îi stă alături. Pentru că de multe ori, handicapul nu afectează doar invalidul, ci şi familia lui. Familie care, de multe ori, suportă stoic consecinţele deficienţelor celui drag şi face în locul acestuia ceea ce el nu este capabil să facă singur. Încet- încet, familia persoanei cu deficienţe intră la categoria de handicap social, când libertatea ei este îngrădită. Când spun libertate, mă refer la libertatea fratelui sănătos de a părăsi casa părintească, la libertatea acestuia de a ieşi în oraş cu prietenii oricând doreşte, la libertatea de a face studiile dorite în oraşul dorit.
Ţin minte că pe drumul meu spre liceu întâlneam adeseori o bătrâna mai bătrână decât bătrâneţea, împingând căruciorul unui copil cu handicap. Copilul repectiv era foarte slab şi îşi ţinea capul într-o poziţie sucită, ca şi mâinile osoase pe care le ţinea încrucişate în poală, cu palma ciudat contorsionată. Anii au trecut şi remarcam cum copilul creşte, neschimbat în suferinţa lui, iar bătrâna îşi continua neabătută şi neschimbată drumurile cu cel mic.
Şi cum ziceam anii au trecut, i-am văzut mereu pe stradă sau la biserică unde bătrâna accepta ajutor din partea celorlalţi pentru a-l băga pe tânărul cu deficienţe în biserică, şi portretul era mereu acelaşi: o bătrână mai bătrână decât bătrâneţea, împingând un scaun de invalid care purta un copil devenit tânăr.
Ieri pentru prima dată în atâţia ani ceva s-a schimbat definitiv. Bătrâna mergea singură pe stradă, cu o figură luminoasă. Tânărul mergea înainte, împingând picioarele într-o triciletă pentru adulţi, cu capul la fel de sucit, ocolind însă obstacolele…
În acelaşi timp, pe lângă mine trecea profesoara de franceză cunoscută pentru faptul că de 20 de ani vorbeşte singură pe stradă, făcând ce face mereu de atâţia ani: ţipând în gura mare tot felul de înjurii şi obscenităţi. Din câte ştiu, doamna profesoară, de altfel o bună profesoară de franceză, nu are pe cineva alături.