Psihologie de marţi
Psihologica numărul unu: degeţelele plinuţe ale copiilor mici, fiinţe extrem de drăgălaşe dar cu o capacitate fenomenală de distrugere a obiectelor şi genocid asupra păpuşilor, sunt strict contraindicate obiectelor personale!
Eu: de ce ai stricat ochelarii?
Ea: pi siu tică sic ha ha. Aaaa hiiii.
(Nu am înţeles nimic, dar caut translator)
Psihologica numărul doi: de ce este motiv nu de mândrie, ci de împăunare, faptul că o oarecare a emigrat în Canada şi duce acolo o viaţă multiculturală? Cică o viaţă mai bună decât am eu aici. Cică. Motiv pentru care o nedisimulată atitudine de superioritate răzbate până la mine, chiar dacă ne aflăm la mii de kilometri distanţă una de cealaltă. Oricum nu prea mă interesează, bănuiesc că e vorba despre complexul tipelor care au ajuns la 30 de ani şi au cam rămas cu lauda de sine, o familie care încă îţi suportă toanele şi cam atâta. Casă nexam, soţ nexam, dar cu toate acestea o viaţă mult mai bună decât a mea. Chiar este Canada ţara tuturor covrigilor? Chiar trebuie să am o atitudine umilă faţă de toţi cei care se cred mai buni decât mine?
Psihologica numărul trei: cred că am nişte păsărele la cap care fac treaba mare pe planurile mele de viaţă. De exemplu, de când mă ştiu nu am vrut niciodată să fiu prima, fie că a fost vorba de şcoală, sport sau băieţi. Ce mare lucru să iei un premiu? E mai important să înţelegi lumea din jur, să înveţi pentru tine, nu pentru note. Între timp, premianţii de la şcoală iau premii în continuare iar eu înţeleg tot mai multe chestii care nu se concretizează în nimic. Chiar mă deranjează psihicul ăsta al meu anti- succes. Pe bune, eu când aud de succes mă bufneşte râsul. Păi cu chestii din astea triviale vii tu la mine? Cum să se strofoace geniul din mine pentru diverse chestii mundane precum banii, aspectul fizic, bunurile materiale? Cum să-mi înăbuş eu creativitatea muncind pentru nişte scopuri care s-ar putea sa nu-şi justifice efortul depus? Şi uite aşa ajung să mă apuc de 7 activităţi, să mă implic în toate, şi să termin cu bine una singură.
Ultima psihologică: băi, mai foloseşte cineva cuvântul prieten? Mi se pare mie, sau a cam ieşit nu doar din sufletele oamenilor, ci chiar din vocabularul uzual?
Şi pentru că am plictisit cetitoriul cu psihologicele mele, mai pun încă o fotografie prelucrată în Photoshop, cu rugămintea să criticaţi ce vă vine în minte, cu maximă sinceritate!
