Da Wan (Înmormântarea şefului). Vom plăti înmormântarea cu banii din reclame?

da wanUn film bun se citeşte după primele secvenţe. Când am văzut primele cadre ale filmului, în care o tipă rece şi dură îi cere unui cameraman chinez şomer şi cam amărât să-i demonstreze abilităţile profesionale, iar el în mai puţin de un minut filmează tot ce are ea mai frumos, mi-am spus că filmul merită văzut. Sursa foto

Filmul Da WanÎnmormântarea şefului este încadrat la genul comedie, deşi nu e un film la care am râs în hohote.  Asta nu pentru că filmul nu mi-a plăcut, ba dimpotrivă! Am râs, dar pe înfundate şi din suflet, nu doar din laringe. Este o comedie pentru oameni mari, să zic aşa, sau pentru oameni care au trecut de nivelul American Pie. Ce îţi pot spune este că dacă îl vezi vei putea zice mai mult decât: l-am văzut, hă hă, ce mişto, dar nu mai ştiu despre ce era vorba.

Şi asta pentru că are ceea ce multe filme nu au în ziua de azi: un subiect care transcende banala viaţă cotidiană în care doi actori sexy dau cap în cap şi toată sala se prăpădeşte de râs, ţipând: bis, bis!

Da Wan (Înmormântarea şefului) vorbeşte despre un regizor american, un mare regizor american bineînţeles, pentru că americanii sunt cu toţii mari, celebri, bogaţi şi în căutarea spiritualităţii orientale. Acest mare regizor american vrea să creeze un film- capodoperă despre ultimul împărat al Chinei, însă se poticneşte într-o cruntă lipsă de inspiraţie. Omul nu îşi poate crea filmul pentru că nu mai regăseşte nimic din China tradiţională. Azi chinezii beau Coca- Cola şi îl invidiază pe împărat pentru că are mai multe femei, pe când chinezul de rând nu-şi poate permite nici măcar o banală nevastă.

Şi atunci, văzând că treaba nu merge din motiv că subiectul nu mai există, regizorul american predă frâiele filmului tocmai cameramanului chinez, pe care, ca şi mine de altfel, îl bănuieşte de geniu cinematografic. Este impropriu spus le predă, pentru că nu o face de bunăvoie ci silit de faptul că a intrat neaşteptat în comă, nu înainte de a-i spune micului cameraman că îşi doreşte o tradiţională înmormântare veselă, comedy funeral, rezervată în China persoanelor trecute de 70 de ani, care şi-au trăit viaţa şi se vor reîncarna.

Şi dacă până acum am văzut ce se dorea a fi China tradiţională, de acum înainte vedem China aşa cum este ea acum: un organizator de evenimente care planifică o înmormântare fastuoasă, cameramanul care a vorbit multe dar habar nu are să facă ceva concret, asistenta regizorului care devine din ce în ce mai umană, banii pe care toată lumea îi inventează dar nimeni nu-i are de fapt. Când se află că marele regizor este de fapt falit şi nu are bani să-şi plătească funeraliile, începe căutarea asiduă a sponsorilor evenimentului, care dintr-o banală înmormântare devine o paradă a firmelor care plătesc funeraliile.

Exact! Acesta era filmul pe care a dorit regizorul american să-l filmeze! Mult fast, multă reclamă, totul pe banii altora, vinderea la licitaţie a spaţiilor de pe cortegiul funerar către multinaţionalele din China pe nişte preţuri spectaculoase, şi un regizor de care vorbeşte toată lumea, în care toţi investesc eforturi imense doar pentru că imaginea lui vinde, şi care de fapt îşi revine miraculos din comă la timp pentru a privi propriile funeralii.

Cred că regizorul american şi-a văzut până la urmă visul cu ochii şi a creat un film despre ultimul împărat, numai că personajul principal, împăratul, era chiar el însuşi.

Lasă un răspuns