Credinţa ca o minune
Când eram copii, una dintre marile întrebări pe care ni le puneam reciproc în pauzele de joacă sau în drumul înapoi spre casă, era aceasta: tu crezi în Dumnezeu?
În funcţie de răspunsul primit decideam dacă mai vrem sau nu să fim prieteni cu respectivul, dacă este un om bun sau rău, etc. Menţionez că era bine să răspunzi pozitiv, ceea ce eu nu făceam, întrucât nu proveneam dintr-o familie de credincioşi sau bisericoşi. Dar lucrurile s-au schimbat pe parcurs…
În timpul studenţiei am avut o prietenă foarte credincioasă şi de asemenea bisericoasă. Am fost cu fata asta la mănăstiri, în scurte pelerinaje studenţeşti, şi am împărtăşit chiar şi o prietenă care s-a călugărit. Am intrat deci în mănăstiri ortodocse, unde nu pot spune că am văzut oameni sfinţi, dar pot spune că am văzut ce înseamnă un trai riguros şi care sunt cerinţele pentru a fi primit la mănăstire. De exemplu, pe lângă credinţă şi respectarea programului religios, care cuprinde slujbe foarte matinale, slujbe nocturne şi slujbe în timpul zilei, ele nu aveau voie să se epileze. Purtând costumele acelea lungi, largi şi negre, nu era o problemă pentru vizitatori, însă una dintre ele avea păr facial şi fire care îşi cam făceau de cap cu imaginea ei.
Dincolo de aspectele mundane ale lumii credinţei, am avut în acea perioadă trăiri deosebite, mai exact a fost perioada în care m-am simţit în siguranţă complet. Eram liniştită, relaxată, purtam baticele ca pe o pavăză contra celor rele. Am simţit că este bine să crezi, că e cel mai frumos lucru din lume.
Dar timpurile s-au schimbat din nou. Schimbând oraşul şi automat scăzând nivelul de civilizaţie, m-am îndepărtat complet de bisericile ortodocse, pentru că în oraşul în care locuiesc acum, babele te dau la o parte dacă stai pe locul lor (!), se mănâncă în biserică şi în general preoţii sunt persoane complet diferite de preoţii cunoscuţi anterior, din care exemplific:
– preotul unei mănăstiri de călugări pe care îl priveam de la 300 de metri în timp ce scotea apă dintr-o fântână, şi care mi-a simţit privirea de după perdelele ferestrei şi s-a întors către mine, încrucişându-şi braţele pe piept şi privindu-mă fix.
– preotul care în timp ce oferea pâinea sfinţită la finalul slujbei te privea cu nişte ochi transcedentali, care nu aveau în ei nimic lumesc, dar îţi aminteau de El.
Nuuu, aici preoţii au nişte priviri umane, în care se citesc toate păcatele posibile precum indiferenţa, sarcasmul, blazarea, lăcomia, etc. Iar eu iarăşi fac un păcat spunând aceste detalii, întrucât ar trebui teoretic să mă uit doar la El, nu la slujitorii Lui.
Şi uite aşa am început să frecventez comunitatea catolică de pe-aici, unde am regăsit pentru început gradul de civilizaţie de care aveam nevoie pentru a mă reculege. Iarăşi greşesc conform dogmelor religioase, pentru că nu am voie să trec la altă religie. Dar efectiv nu pot sta într-o biserică în care toţi cântă iar eu nu înţeleg nimic.
Şi în această biserică catolică am avut o trăire asemănătoare celor din studenţie. Când preotul a spus pe la finalul slujbei: Sus să avem inimile, am simţit cum trupul îmi devine uşor, uşor, uşor…