Moşii fură apă Bucovina
În copilărie am băut mereu apă de la canal. Toţi colegii mei beau, ca şi mine, apă de la robinet. Încă nu aveam, ca acum, obişnuinţa indusă de mass-media de a bea zilnic doi litri de apă plată. Când am ajuns la facultate într-un mare oraş vestic, am fost suprinsă de mentalitatea populaţiei în ce priveşte consumul de apă. Păi toţi beau apă minerală. La chioşcuri studenţii cumpărau apă minerală la fel de frecvent precum…ţigările!
Acolo m-am obişnuit să beau apă minerală, obişnuinţă care mai târziu s-a tranferat asupra apei plate. Eu nu prea am preferinţe asupra apei plate, însă citesc eticheta de pe ambalaj. Ce conţine prea multe săruri minerale iese din discuţie, iar o doză scăzută de nitriţi mă convinge să cumpăr sau nu o anumită marcă.
Ieri spre exemplu am cumpărat un pet de 5 litri de Bucovina. M-am dus cu mititica în parc să o alerg puţin pe caniculă, şi în loc de asta m-a alergat ea pe mine, aşa cum se întâmplă mereu de altfel. Am lăsat jos petul de Bucovina în parcul gol şi am fugit după atleta numărul 1 a familiei, care o luase ţopăind la vale spre o maşină parcată.
Am lipsit preţ de 1 minut şi eram la 15 metri de apa plată. Înhăţasem copchila de o lăbuţă şi ne îndreptam spre locul nostru, când văd un moş care mergea sprinţar cu apa mea în mână. Într-o fracţiunea de secundă am înţeles că era apa mea şi am ţipat la el:
– Hei, aia e apa mea!
Moşul a întors spre mine o mutră dezamăgită şi puţin ruşinată, a lăsat apa jos spunând:
– A, credeam că e din cealaltă!, şi a plecat mai pe furiş.
Adică a crezut că e apă de la robinet uitată de careva în parc? Lângă o bancă? Şi nu s-a uitat în jur puţin după proprietar? Măi, eu înţeleg bucuria de a găsi ceva preţios pe stradă, dar dacă furi, vorba aia, măcar fură fără martori, sau, de preferat, nu fura deloc. Căci însuşirea unui bun găsit este infracţiune…
De supărare că era să-mi pierd apa am prelucrat fotografia din postul anterior, şi, zic eu, mi-a ieşit mai bine!
