Cu capul în gunoi şi gândul la libertate

De mică am studiat cu interes tagma oamenilor străzii, care de fapt nu sunt oameni fără casă, ci oameni extrem de săraci a căror supravieţuire depinde de resturile lăsate de norocoşii sorţii, indiferent că vorbim de resturi alimentare, mobilă, haine sau imobile părăsite. Mi se părea extrem de romantic la vremea aceea să fi mereu pe drumuri, liber şi neataşat niciunui loc anume şi visam în secret să devin şi eu asemenea lor, bineînţeles doar la faza cu libertatea. Ce anume aveam să mănânc? Corcoduşe şi alte produse naturale găsite pe câmp. Unde anume aveam să dorm? În copac bineînţeles, asemenea oricărui om cu adevărat liber.

Am încercat odată să trăiesc aşa cum îmi închipuiam şi am fugit de acasă o zi, suficientă pentru a-mi da seama că vreau acasă. La bunici şi la părinţi, care mă dăduseră dispărută şi erau înnebuniţi de îngrijorare. Cât de fin psiholog a fost tatăl meu când mi-a spus că poliţiştii găsiseră o fetiţă moartă în gară, de vârsta mea, fugită de acasă, judecaţi singuri. Sau atunci când mi-au spus că doamna care umbla goală prin curtea şcolii, cu mâinile şi picioarele pline de noroi era de fapt o fetiţă care îşi dorise să fie liberă, decideţi! Mie mi-au folosit la vremea aceea.

În timp am mai trăit cum alte vise de libertate, deşi sub altă formă, adaptată vârstei. Rezultatul însă a fost mereu acelaşi. Am căutat libertate şi am dat de gunoi.

În fotografia de mai jos puteţi vedea destinul meu dacă nu aş fi avut părinţi înţelepţi. Dacă…

DSC_0024

 

Lasă un răspuns