Una dintre vieţile pe care nu le-am trăit
Cu aparatul foto în mână şi curaj în vine am purces azi la fotografiat minunile lumii. De ce spun că am nevoie de curaj? Pentru că ori de câte ori îndrept aparatul foto în vecinătatea unei persoane sunt întrebată dacă sunt ziaristă şi cu ce scop fac respectiva fotografie. Iar eu, ca o fiinţă uşor de intimidat, bat în retragere şi îmi scuz încă odată obsesia pentru misterul vieţilor pe care nu le-am trăit.
Însă până şi frica are limitele ei. Când ceva este din cale- afară de frumos, mă postez într-un loc şi stau acolo până când se termină bateriile, şi aici vorbesc de bateriile mele, dar şi de bateriile aparatului foto. Iar la final mă bucur că am văzut Frumosul, dar mă întristez că nu îl trăiesc pe propria piele. Din păcate, nu pot trăi toate vieţile pe care aş dori să le trăiesc, iar uneori abia am timp să observ că mai există şi alte vieţi în afară de a mea, atâta sunt de prinsă de propriile griji.
Dar azi a fost o zi de excepţie, una dintre zilele în care mi-am dorit să fiu cu 15 ani mai tânără, să fiu băiat, să fac sportul caiac- canoe şi să fiu fotografiată de o doamnă fotograf a cărei soacră îi reaminteşte periodic că a mai îmbătrânit un an.
PS: şi m-aş duce întins la soacră şi i-aş arăta bicepşii…