Paradoxul împlinirilor

De multe ori în viaţă am primit daruri mari. O slujbă la care nu mă aşteptam, un omuleţ la care nu mai îndrăzneam să visez, un obiect de calitate sau o întâlnire neaşteptată care s-a lăsat cu emoţii puternice.

Tot de multe ori m-am entuziasmat pentru oameni, idei sau activităţi care în timp s-au dovedit mari dezamăgiri. Şi când spun timp, spun ani de zile petrecuţi în compania unei iluzii.

În timp am tras concluzia că de multe ori atunci când am pornit la drum fără entuziasm, ba chiar cu o atitudine sceptică şi răutăcioasă, am avut mai multe împliniri decât în cazurile în care am pornit entuziasmată. Aparent este un paradox, dar dacă gândim un pic logic fenomenul este perfect explicabil: mai puţin entuziasm înseamnă o doză mai mare de realism, mai mult realism aduce succese reale şi nu vise.

În orice caz, orice împlinire a avut întotdeauna în spate ani lungi şi grei de muncă şi mers pe o anumită cărare a vieţii, în timp ce împlinirile au apărut pe un cu totul alt drum, nebănuit de mine, necăutat şi chiar dispreţuit într-o fază iniţială. Cum, eu să lucrez acolo? Dar nu-mi trecuse prin cap niciodată aşa ceva! Cum, eu să rămân cu acel om? Dar suntem complet diferiţi şi nu am căutat niciodată un tip de genul lui!

În viaţă, ca şi în dragoste, învăţăm din partea cea mai puţin romantică a ei. Învăţăm din eşecuri, din sudoare, din suferinţă. Poate acesta e unul din motivele pentru care multe căsătorii din dragoste sunt sortite unui eşec neaşteptat pentru parteneri, şi anume faptul că o dragoste prea intensă macină acele detalii esenţiale ale vieţii şi sfârşeşte prin a-şi devora sclavii.

Sau greşesc?

Lasă un răspuns