Trista soartă a unui şoricel de bibliotecă

În ultimele zile toride ale lui iulie, şoricelul se odihnea pe un tom de literatură ascuns în depozitul de cărţi al Bibliotecii Municipale. Numai ce terminase de lecturat cartea imensă şi expira liniştit drogul poveştii de capă şi spadă. Da, îi plăceau enorm poveştile cu aventuri, istorie, mister şi lupte! Muşchetarii îşi continuau nestingheriţi viaţa în imaginaţia şoricelului, care zăcea nemişcat în timp ce personajele cărţii făceau ravagii într-o lume virtuală.

Auzi uşa depozitului deschizându-se, dar nu se sinchisi să se ascundă. Nu putea fi decât Andreea, bibliotecara grăsuţă cu dioptii imense, recent părăsită de un soţ infidel pentru o femeie care deţinea un magazin de caşcaval la colţul străzii. Ei, dacă şoricelul ar fi fost bărbat, nu ar fi părăsit-o niciodată pe Andreea, întrucât el prefera cărţile în locul caşcavalului. Era un şoarece atipic.

Andreea trecu foşnind uşor pe lângă el şi luă o carte, aşa cum făcea mereu când cineva cerea o carte care se găsea doar în depozitul bibliotecii. Şoarecele nu vedea titlul cărţii decât dacă şi-ar fi sucit gâtul, ceea ce nu putea face întrucât nu avea gât deloc, însă recunoscu volumul după formă şi dimensiuni: era dicţionarul român- inuit, singurul exemplar de pe o rază de 300 de kilometri, pe care şoricelul îl citise cap- coadă, convins că într-o zi va călători în Alaska şi că cel mai probabil va trăi acolo până la adânci bătrâneţi, când va sfârşi îngheţat alături de un şoricel eschimos.

Dar cine putea fi persoana care vroia să citească dicţionarul român- inuit? O fi vreo babă ciudată şi plictisită care nu avea ce face şi vroia să devină inclusiv excentrică, însă îi era silă de pisici? Vreun şcolar ambiţios care îşi dorea cu disperare o bursă şcolară în Alaska? Urcă rapid scara din cărţi şi se uită pe geamul despărţitor pentru a-şi astâmpăra curiozitatea.

Şi exact acolo, în depozitul de cărţi al Bibliotecii Muncipale, şoricelul fu săgetat de Cupidon. Văzu o doamnă cu părul alb, ochi albaştri şi cu o asemenea frumuseţe interioară încât uită pe loc tot ce citise vreodată despre dragoste şi se cufundă în contemplarea ei. Sorbi din priviri mişcările ei demne, singuratice, privirea ei care se oprise asupra bibliotecarei părăsite, mâinile lungi şi fine cu care răsfoia cartea şi zâmbetul care radia în toată încăperea, pierzându-se printre pereţii reci şi goi ai bibliotecii. Era frumoasă. Era cea mai frumoasă femeie din lume şi vorbea o limbă neştiută de şoricel. Poate nu mai era tânără precum Julietele necoapte, poate avea zece pisici acasă, poate era chiar una dintre băbuţele excentrice de care râdea mereu, dar era cu siguranţă cea mai frumoasă dintre ele. Şoricelul fu cuprins de dorinţa nestăvilită de a o vedea din nou, cu orice preţ.

În cele două săptămâni care urmară întâlnirii cu marea dragoste, şoricelul învăţă limba pe care o vorbea femeia şi îşi închipui nenumărate scenarii în care s-ar fi putut strecura în viaţa ei, printre eventualele ei pisici, aşteptând ca termenul de restituire a cărţilor să expire şi femeia să revină pentru a aduce cartea. Începu să iubească tot ce era în jurul lui, căci, cine ştie, poate ei îi plăcea acel lucru.

Ziua cea mare sosise, şoricelul era pregătit pentru marea evadare, renunţa fără remuşcări la viaţa lui sigură, la cărţile pe care îşi făcea siesta, la umbra în care trăise până atunci şi pe care o iubea nespus. Tot pentru unul, unul pentru tot, se gândi el când văzu o mână ducând la ghişeu dicţionarul român- inuit. Însă mare îi fu dezamăgirea când persoana care adusese cartea se dovedi a fi altcineva, care mulţumi scurt, semnă în locul doamnei frumoase care poate era excentrică şi poate avea pisici, şi dispăru pentru totdeauna.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *