Trista soartă a unui şoricel de bibliotecă (II)

După ce doamna frumoasă cu părul alb ieşise complet din viaţa lui, lăsându-i şoricelului amintirea unui sentiment complex de dragoste, fascinaţie şi fericire, micul rozător se cufundă în gânduri, iluzii şi trăiri dintre cele mai diverse.

Ceea ce ascunsese şoricelul de autorul acestor rânduri fu aflat printr-o stranie coincidenţă: am fost personal la bibliotecă şi am împrumutat dicţionarul român- inuit. Am găsit printre filele lui o scrisorică adresată Doamnei frumoase, scrisă chiar de şoricel. Fără a fi melodramatic, şoricelul îi lăsase doamnei un bilet prin care îi spunea despre admiraţia lui pentru interesele ei originale şi îi sugera să intre cumva în contact cu el, pentru a putea discuta diverse pe marginea pasiunii lor comune. Semnase Şori.

De ce nu-i răspunsese Doamna? De ce nu venise să-l cunoască? Unde greşise? Fără a fi sufocant, biletul avea un ton respectuos şi propunea o simplă întâlnire a două fiinţe cu interese comune. Nu pomenise nimic de sentimentele lui subite, profunde pentru ea. Nu spusese nici măcar că e o amărâtă de rozătoare singură şi plictisită care îşi omora timpul citind cărţi inutile. Unde greşise?

Dar dacă Doamna îşi râsese de el şi de dorinţa lui de comunicare? Oare era de fapt o fiinţă rece şi pragmatică precum toate celelalte? Oare ar fi trebuit să îi propună o afacere bănoasă, ca să fie sigur că ar fi venit, măcar din curiozitate? Oare ar fi avut mai mult succes dacă în loc de un bilet politicos şi drăguţ ar fi strecurat o bancnotă generoasă şi data, ora şi locul unei întâlniri promiscue?

Şoricelul nu-şi putea explica nicicum lipsa totală de reacţie a Doamnei. În lumea în care trăia el, oamenii şi şoarecii împărtăşeau opinii tocmai prin bileţele de genul acesta. Oricine ar fi răspuns la un astfel de bilet, nu-şi luase niciun risc scriindu-l în felul acela. Şi totuşi, undeva greşise…

Zilnic şoricelul se trezea gândindu-se la Doamna, la momentul în care o văzuse, la bucuria pe care o simţise în inimă la vederea ei, iar în timpul zilei fantaza la momente petrecute în compania ei, în care era loc doar de bucurie, linişte şi iubire. Nimic necuviincios. Poate tocmai asta era problema. Fusese prea cuviincios. Sau poate ea era bolnavă acum. Sau avea o familie mare de care trebuia să aibă grijă. Sau era o profesoară foarte stimată tocmai datorită capacităţii ei înnăscute de a seduce oameni şi şoareci. Sau…

Într-o dimineaţă însă înţelese că el nu ceruse nimic Doamnei frumoase şi adorate. Nu avea nevoie de nimic de la ea, pentru că ea îi dăruise deja atât de mult prin simpla ei apariţie. Îi schimbase viaţa complet. Era deja un şoarece mai uman, mai atent, mai sensibil, mai bun.

Şi din acel moment în care a înţeles că dragostea adevărată aşteaptă o veşnicie şi că cel care iubeşte nu cere nimic de la obiectul iubirii sale, şoricelul s-a liniştit. A continuat să o viseze, să o adore, să o aştepte.

Lasă un răspuns