Trista soartă a unui şoricel de bibliotecă (ultima parte)

Am ajuns la finalul poveştii şoricelului, în care se relevă adevăruri greu de imaginat pentru oamenii obişnuiţi, care nu ştiu cine sunt, nu ştiu ce vor de la viaţă şi nici nu-şi bat capul cu astfel de probleme.

Doamna citi zâmbind biletul şoricelului. Ochii ei albaştri se aprinseseră cu o lumină caldă, aproape umană, având în vedere unghiile ei lungi, ascuţite, care sugerau oricărui cunoscător identitatea ei reală. După ce citi biletul îşi scoase cu grijă masca ce îi acoperea figura, dezvăluind figura unei rozătoare supradimensionate, un şoarece mutant cu ochi albaştri care se ascunsese toată viaţa în spatele unei figuri anonime. A doua zi plecă într-o localitate al cărei nume abia îl putea pronunţa; de altfel abia îşi amintea numele localităţii în care se afla acum, pentru că acasă însemna pentru ea un loc de a cărui existenţă oamenii nici măcar nu bănuiau. Biletul, pe cât de nepractic şi fără finalitate era, îi reamintise că dincolo de masca umană şi blana de şoarece exista un suflet care nu aparţinea nici unei rase.

Şoricelul se uită în oglindă cu atenţie şi medita cu multă tristeţe. Trebuise să apară o dragoste fulger precum Doamna ca să îşi recapete încrederea în sine, ca să îşi reamintească cine era cu adevărat. Anii lungi în care suportase umilinţe inutile, în care le dăruise celorlalţi ce îşi doreau fără ca aceştia să merite, în care dorinţele lui fuseseră mereu pe ultimul loc, lăsaseră amprenta pe coloana lui cocoşată, pe figura umilă şi pe atitudinea lui hiperemotivă şi slugarnică. De ce oare simpla apariţie a Doamnei îi redase respectul de sine?

Încetul cu încetul îşi scoase masca ce îi acoperea chipul, dezvăluind un bărbat frumos şi obosit, ai cărui umeri se ridicau încetul cu încetul pentru a-şi recăpăta formele care odată atrăgeau femeile precum şoarecii la caşcaval.

Se uită în oglindă încă odată şi pentru prima oară se acceptă pe sine aşa cum era în realitate. Dorul şi dragostea pentru Doamna se revărsaseră asupra fiinţei care avea cea mai mare nevoie de iubire şi respect: el însuşi. Bine că trimisese biletul Doamnei, măcar atâta putea să facă pentru o persoană care îi trezise sentimente pozitive şi îl lăsase să se scufunde în ele pâna la regenerarea completă a sinelui. Pentru că, spre deosebire de Doamna, în viaţa bărbatului existaseră destule persoane care îl supseseră de energie, de sentimente, de timp pentru sine, de sine.

Cu capul sus şi umerii drepţi, cu figura luminoasă a Doamnei în minte, ieşi drept în lumea din afara bibliotecii, lumea care forfotea plină de tupeu, figuri, bani şi iluzii, şi din care el îşi dorea doar Dragostea.

Andreea, bibliotecara durdulie părăsită pentru o femeie cu un magazin de caşcaval, îl salută scurt şi îşi dori în sinea ei să iasă la fel de mândră pe uşa bibliotecii. Din păcate, acum Andreea era doar un banal şoricel de bibliotecă…

SFÂRŞIT

Prima parte, în care şoricelul o întâlneşte pe Doamna

A doua parte, în care şoricelul se prepeleşte pentru lipsa de răspuns a Doamnei

Lasă un răspuns