Răutăţi despre mine
Am cunoscut un om care mi-a impus respect prin simpla prezenţă şi care m-a făcut să mă simt nu îndeajuns de bună pentru el, în sensul motivaţional al cuvântului. Şi nu mă satur să povestesc despre el, şi simt pur şi simplu nevoia să mai spun odată că în sfârşit am cunoscut un om care m-a făcut să vreau să fiu mai bună. Să am respect pentru cei care sunt mai mult decât mine, chiar dacă mi-e greu să recunosc faptul în sine.
Mereu am crezut că sunt suficient de bună. Oricum, mai bună decât mulţi alţii. În realitate, m-am închis într-un cerc strâmt al autosuficienţei şi am suferit crunt la orice ieşire din acest cerc. Orice critică am interpretat-o ca pe un afront adus comodităţii mele şi cercului strâmt în care m-am autoproclamat Ioana cea Bună, cea Respectuoasă, cea Serioasă, cea Echilibrată, cea Deşteaptă, Justiţiară şi Puternică.
Dar am greşit.
Sunt un om ca toţi ceilalţi şi atât. Faptul că am vorbit urât unui om în mediul virtual, pentru ca apoi să-l identific pe unul dintre cei mai buni colegi pe care i-am avut vreodată (sper că nu ştie nici acum cine este obraznica respectivă) este doar o dovadă că sunt imperfectă. Şi eu, şi el, suntem, dincolo de politeţea profesională, oameni.
Hei, cine sunt eu să merit fericirea? Cine sunt eu să urlu după dreptate? După un tratament princiar din partea vieţii? Oare chiar am dreptul să am tot ce îmi doresc de la viaţă?