Stimabilii mei, vă zic Adio!

Vă anunţ că de mâine, de fapt chiar din momentul în care voi termina de scris acest articolaş, voi dispărea complet din viaţa pe care o duc de peste treizeci de ani, evadare dorită de când mă ştiu, de când m-am prins din fragedă copilărie că viaţa se prefigurează a nu fi chiar tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, aşa cum auzisem…

Da, am găsit o portiţă de evadare, voi trăi aşa cum mi-am dorit, voi trăi o viaţă de vis, în care totul curge de la sine iar lumea este făcută întru fericirea noastră a tuturor. Nu trebuie să demonstrez nimănui nimic în noua mea viaţă, iar atunci când spun ceva nu sunt doar înţeleasă aşa cum trebuie, ci şi iubită pentru ceea ce spun. Cuvântul luptă nu are loc în noua mea viaţă, pe care o încep de mâine, sau mai bine exact din momentul în care voi termina acest articolaş.

Bineînţeles în viaţa care mă aşteaptă aici la colţ nu lipseşte iubirea vieţii mele, cel care m-a făcut să mă simt atât de bine încât restul vieţii a devenit brusc irelevant şi cenuşiu, îmbolnăvindu-mă astfel de o frumuseţe doar întrezărită. În noua mea viaţă care, precum v-am spus, mă aşteaptă aici la colţ, trebuie doar să termin acest articolaş, eu sunt mai tânără cu 10 ani, nu că m-ar deranja vârsta mea de acum, ci pentru că atunci trăiau oamenii a căror dispariţie m-a făcut să mă simt muritoare şi inutilă. Şi în noua mea viaţă mă mişc uşor între timpurile vieţii mele, retrăind clipele superbe alături de oamenii care trăiesc în amintirea mea, fericiţi şi neschingiuţi de viaţă. Mă mişc uşor şi sunt fericită, capul nu mă mai doare, inima nu-mi mai dă palpitaţii, vorbele îmi curg şi se prefac în lapte şi miere, fericirea pluteşte în jurul meu iar eu nu trebuie decât să mă mişc între timpurile vieţii mele şi să mă bucur de oamenii pe care i-am iubit şi tineri, şi bătrâni, dar pe care viaţa mea actuală nu mă mai lasă să-i văd. Pentru că unii sunt morţi, iar alţii au dispărut.

Mă bucur enorm că am găsit portiţa de care v-am spus. Nu ştiu ce m-aş fi făcut altfel, pentru că am fost uneori atât de nefericită încât am simţit că mă descompun în electroni singuratici şi că numai densitatea nefericirii mă mai ţine în loc, unitar…

Dar toate acestea au trecut şi gândul vieţii fericite care mă aşteaptă aici la colţ, trebuie doar să termin articolaşul acesta, mă face să plutesc de fericire. Deschid uşa către acea lume şi vă spun…adio, să ne revedem cu bine!

Dar asta de mâine, când voi termina acest articolaş.

Lasă un răspuns