După câţiva ani, va fi ca televizorul!
Andreia asculta absentă vocea iubitului ei şi i se părea că devine din ce în ce mai plăcută odată cu trecerea anilor. Nu pentru că se îndrăgostise de el precum zăpada de avalanşă, ci pentru că îl asculta din ce în ce mai distantă, iar distanţa atenuează asprimea cuvintelor ce sunt, indiferent de semnificaţie, gesturi inutile de politeţe.
Pe măsură ce el vorbea, Dumnezeu ştie despre ce, oricum nu era nimic nou sau interesant căci avea mereu acelaşi ton al vocii, Andreia se simţea vinovată. Şi inutilă. Nu putea face decât un singur lucru atunci când el vorbea: să pretindă că-l ascultă. Dacă îi sugera o variantă mai bună pentru problema lui, el i-ar fi spus că nu are nevoie de sfaturi. Dacă l-ar fi înfruntat, ar fi ieşit un scandal monstru. Aşa că timpul îi relevase cea mai bună soluţie pentru o convieţuire liniştită: ascultarea prin levitaţia psihicului într-un film despre care nu îi spusese niciodată nimic.
Andreia se simţea însă vinovată că nu-i oferă mai mult iubitului ei, că nu este acea parteneră drăgostoasă şi înnamorată care se gândeşte la El zi şi visează la El noaptea, care face cu dragoste sendviciurile de dimineaţă şi cu pasiune păpica de seară. După câţiva ani de convieţuire tumultoasă şi frustrantă, Andreia nu găsise dragostea aşa cum spera, ci descoperise că avea dreptate cel care îi spusese: nu te mai consuma atâta, după câţiva ani va fi ca televizorul!
Cum aşa, ca televizorul? Andreia nu-şi dorea o relaţie comodă, îşi dorea pasiune, iubire sinceră şi împărtăşită, cuvinte care revarsă suflete şi simţiri care aduc nemurirea. Şi de parcă nu ar fi fost deja o relaţie de rahat, Andreia descoperise că a avea un iubit ca televizorul nu înseamnă doar simpla obişnuinţă cu o persoană, ci pur şi simplu acea răceală pe care o simţi pentru un obiect fără de care poţi trăi cu uşurinţă, pe care îl ignori mereu, dar care atunci când lipseşte te face să vezi mai bine golul din jurul tău.
În jurul Andreei, televizorul mergea nonstop şi umplea camerele de zgomot fără sens, iar mintea ei crea acea lume de vis de care avea nevoie pentru a simţi că trăieşte. Căci da, ajunsese la concluzia că nu va trăi niciodată iubirea. Era imposibil. Pentru că atunci când stingea televizorul, nu rămânea în jurul ei decât liniştea.
În casa Andreei, televizorul mergea tot timpul, iar filmul imaginar al Andreei se derula mai departe, singur, disperat, tânjind.