Geometria iubirii si tridimensionalitatea esecului amoros
Am fost ieri la piesa de teatru numita Geometria Iubirii, adaptata dupa Logodnicele bogate, scrisa de Alexandr Ostrovsky. Piesa ucraineana, regizor ucrainean, actori romani. Afisul sugera dialoguri profunde si trairi dostoievskiene, dar realitatea mi-a contrazis asteptarile.
Stiu ca ar trebui sa vorbesc numai despre emotii pozitive si sa vad mereu partea buna a lucrurilor, insa sincer chiar m-am plictisit la acest spectacol. Pentru o deschidere de stagiune ma asteptam la mai mult. Cu toate acestea tot am invatat ceva despre viata si despre mine, ceva ce insa pot trece la ASA NU.
Subiectul piesei de teatru este simplut si previzibil: o fata tanara si frumoasa devine metresa unui barbat fara scrupule insurat, ca toti parvenitii, cu o femeie bogata. Cand sotia bogata se intoarce acasa, metresa trebuie sa dispara, dar nu oricum, ci maritata impotriva vointei sale cu un tanar insipid, pe care nu-l iubeste, dar care are o cariera sigura si plictisitoare in fata. Tanara este extrem de atragatoare si copilaroasa, insa natura ei vivace nu o fereste de a se simti folosita, inutila si aruncata la cosul de gunoi al vietii. Incercarea de a-si convinge amantul sa nu o paraseasca esueaza, caci insusi iubitul ei ii pregateste nunta, iar femeia accepta intr-un final casatoria aranjata, dupa care se sinucide.
M-am plictisit precum am spus pe tot parcursul piesei. Dialogurile nu aveau niciun farmec, actiunea lancezea, actorii faceau tot posibilul, dar pe mine spectacolul nu m-a fermecat. Toata tarasenia emana un aer trist si dezolant, veselia tinerei era exagerata, actiunea parea mereu incompleta si franta, rupta de realitate. Abia la final cand ultima replica anunta sinuciderea amantei parasite, parca am inteles ceva din poveste. Abia atunci am simtit acel fior, emotia care justifica existenta spectacolelor de arta.
Si bineinteles m-am revoltat pe piesele rusesti, unde nimic nu are sens pana cand femeia nu si-o ia peste bot nu doar pentru greselile ei, dar si pentru greselile celorlalti (a se citi greselile barbatilor). Iubitul nu o mai iubeste pentru ca oricum ii pasa doar de el, de distractie si de banii nevestei? Iubita se sinucide. End of story.
Nu face scandal sotiei, nu se razbuna pe nemernic, renunta la casatoria cu tanarul insipid care o iubea nebuneste, se comporta pana in ultima clipa ca o fiinta dulce si vesela, dar se surpa pe interior si alege nefiinta.
Nu m-ar fi deranjat prea tare daca astfel de piese se jucau rar. Daca intre un Moliere, Ionesco, Goethe sau atatia alti dramaturgi romani si straini mai murea cate o est- europeana, victima a unei societati patriarhale. Dar ieri seara am fost atat de revoltat- plictisita- satula de dramatisme, incat nu am putut dormi decat abia in orele tarzii ale noptii.
Oare sa consider ca piesa de teatru si-a atins astfel scopul, trezind niste sentimente atat de neplacute incat mi-am stricat somnul de duminca? Sau a fost un deget divin care mi-a batut pe umar in speranta ca data viitoare voi alege spectacole mai pline de viata, mai optimiste si mai variate? Cert este ca pentru a adormi m-am imaginat intr-un loc secret, plin de viata, veselie si speranta.