Cum afla copiii de azi despre moarte?

Prima data cand am aflat ca voi muri am plans. Aveam abia sapte ani, locuiam la etajul patru al unui blog de langa cimitir, iar tatal meu a considerat ca sunt destul de mare ca sa aflu adevarul. Si adevarul este ca intr-o zi, voi muri.

Stiu ca aveam uneori in timpul noptii vise infricosatoare cu membrii familiei care cadeau de la etajul patru, caci pe vremea aceea balcoanele aveau de jur imprejur un strat subtire de sticla si nu erau construite din ciment, ca acum. In plus, intre podeaua balconului si geam era un spatiu generos de vreo zece centimetri, pe unde incapea usor o manuta de copil. Care copil avea impresia ca daca ii incapea mana prin spatiul interzis, va fi atras catre pamant asa, ca prin minune.

Cred ca este terifiant sa fi copil. Bunicii au decedat destul de repede, lasand in urma copii ingroziti de spaima si mila. Uite, nu a murit, s-a miscat, vorbeam noi intre noi, refuzand sa credem ca de maine, bunica nu va mai locui nici macar in mijlocul sufrageriei, in lada cea mare si grea. Dar maturii nu faceau nimic atunci cand le spuneam ca omul acela inca traieste, ba mai mult, ne ziceau ca si lor li s-a parut la fel si ca uneori au fost descoperiti oameni care fusesera inmormantati de vii, intrucat fusesera descoperiti rasuciti in sicriu.

Si maturii tot nu faceau nimic.

Joaca noastra de copii continua, si cu constiinciozitate ne jucam in cimitir, unde nu treceau masini, aruncand cu mingile printre cruci si calcand pe morminte. Apoi ne intorceam acasa cu povesti despre strigoi si ne faceam datoria de a-i informa pe cei si mai mici decat noi ca moartea exista si ca este mereu printre noi.

Mai exact, ne jucam cu mititelul respectiv (caci de obicei eram cativa galigani fricosi si un copil mic care trebuia initiat in marea taina inainte ca un adult sa-i arunce verde in fata efemeritatea existentei lui) iar in mijlocul jocului, la un semnal numai de noi stiut, ne puneam toti pe spate spunand: am murit! Bineinteles inainte de asta ii spuneam copilului ca la mort de pune o lumanare intre degete, da? Si joaca de acest tip a continuat pana cand mititica respectiva a invatat sa ne puna o lumanare intre degete si sa pastreze tacerea, rugandu-se. Dupa care, drept multumire pentru obedienta ei, ne trezeam fericiti si continuam joaca, de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Erau totusi alte vremuri atunci. Oare copiii din ziua de azi se mai joaca de-a moartea? Cine si cum le spune despre Doamna cu Coasa? Oare eu cum ii voi spune fetitei mele ca exista moarte? Caci acum rade cu atata putere si veselie, incat imi dau seama ca ea nu stie despre moarte. Si asta o face atat de fericita!

Erau alte vremuri cand eram eu copila. Toate inmormantarile aveau caracter public, convoaiele treceau pe strada cu sicriele descoperite iar pomenile mari erau ceva obisnuit. Poate e mai bine ca acum sicriele sunt acoperite si ca un convoi funerar inseamna multe masini si durere vazuta doar in intimitate. Insa tot ma roade intrebarea: cum afla copiii de azi despre moarte?

Lasă un răspuns