Hoţii de bijuterii atacă cel mai adesea de Crăciun
Am o meserie palpitantă şi bănoasă: sunt hoţ de Bijuterii.
Înainte de a vă spune pe scurt povestea mea, căci şi aşa nu am ce face în seara aceasta geroasă, trebuie să vă spun că azi e 25 decembrie şi că eu m-am născut acum cinci ani în seara de Crăciun.
Adică azi este ziua mea. Acum cinci ani, mama mea nu a supravieţuit naşterii, iar eu, fiind cel mai mare dintre fraţi şi cel mai bine dezvoltat, am intrat repede în pâine. De la vârsta de doar doi ani, jucam cum succes alături de tatăl meu rolul de complice. Ne-am specializat în furtul de Bijuterii cu Cristale, întrucât îşi scoteau cel mai rapid banii pe piaţa neagră a bijuteriilor.
Oamenii pe care îi jefuim au o grămadă de bani care le prisosesc, altfel nu i-ar da pe bijuterii scumpe şi inutile. Nu mă simt deloc vinovat pentru meseria mea. Sunt un fel de haiduc: iau de la bogaţi şi dau la săraci. Dacă nu aş fi fost alături de tata de mic copil în meseria asta, fraţii mei ar fi murit de foame. Păi o avem aşa: pe Sara, care plânge de frig când temperatura scade sub 5 grade, pe Mateo, care s-a născut cu un picior răsucit şi acum este semi- obez, şi pe Iuno, care este saşiu şi albinos. Nici unul nu ar supravieţui dacă nu aş fi eu, să le asigur existenţa. Bine, eu şi tata, care şi el săracu e deja cam bătrân şi mârâie că ar cam vrea să treacă în rolul de complice, lăsând pe mine tot greul.
Să vă zic cum procedăm sau să trecem la treabă?
Eu zic să trecem la treabă. Eu având ochii mai ageri mă poziţionez în faţa magazinului şi fixez victima. Azi de exemplu fiind Crăciunul şi ziua mea, dar asta nu contează căci trăim cu bani, nu cu simboluri, magazinul de bijuterii este plin ochi. Aleg o persoană singură care s-a deplasat pe jos şi va merge pe jos şi de la magazin spre destinaţie. Dacă e cu maşina, situaţia se schimbă, în sensul că planul cade, că tata nu mai poate alerga după maşini. Când tipul iese cu bijuteria din magazin, mă pun în faţa lui şi dau din coadă, logic! Am o mutră simpatică, cu urechi mari, clăpăuge, şi când mai adaug şi un sheunat vesel, mai că tipul m-ar lua cu el în pat. Îl urmăresc pe fraier până acasă, cu tata după mine urmărindu-mă din umbră, şi când isteţul trece printr-un ungher întunecat, tata îi pune piedică iar eu smulg bijuteria. Ce facem noi se numeşte tâlhărie, ştiu, dar din cunoştinţele mele Poliţia Animalelor s-a inventat pentru drepturile animalelor, nu pentru pedepsirea lor, da?
Ah, vorbind cu voi era să-mi scap victima!
Din magazin iese un tânăr înalt şi slab, numai bun, că ăştia înalţi cad cel mai repede. Ham, ham, îi zic eu vesel, uitându-mă unde a pus punga cu bijuteria. El râde voios şi plecăm împreună, eu scălâmbăindu-mă la maxim. Tata e la 20 de paşi după noi, cu o mutră bleagă şi anonimă. N-ar zice nimeni că a comis cu mine peste 90% din furturile de bijuterii din ultimii trei ani. Tipul merge cam vreo 50 de metri şi se opreşte, sunând la poarta unei case.
Extraordinar ghinion, să se oprească aşa repede! Tata nu are timp să îl împiedice, aşa că mă bag iute printre picioarele lui, încercând să înşfac punguţa cu bijuteria norocoasă. Tocmai când pusesem colţii pe ea, o lumină m-a orbit şi o voce de femeie, o voce abia şoptită, a spus:
– Ai venit, fiule? Ai găsit ce trebuia?
– Da, mamă, zice fraierul, dar prea târziu, că eu o tuşisem prin zăpadă cu punga după mine.
– Stai, aud în spatele meu, stai aşa! ţipa disperat tânărul, dar eu sunt campion canin la 5000 de metri garduri, aşa că în curând nici vocea nu i-am auzit-o.
Acuma stau la căldura sobei improvizate, am deschis punga şi stau în faţa ei ca Măgarul lui Buridan. Căci pe lângă bijuteria cu pricina, în pungă se află nişte medicamente scumpe ca naiba, iar silueta slabă a femeii mă urmăreşte mai rău ca stafia maică-mii. Şi pe deasupra a venit şi tata, care mă ceartă că de ce i-am furat tipului punga, că femeia aia e maică-sa şi e bolnavă de ani de zile, plus că îi tot dădea mamei mâncare într-o vreme, înainte s-o ia tata sub aripa lui protectoare.
E ziua mea. E Crăciunul. Femeia aia e bolnavă. Fraţii mei s-au înmuiat când şi-au amintit de mama. Tata e supărat pe mine. Afară ninge ca la Polul Nord, dar în cuşca noastră avem de toate.
Ce pot să fac, ha? Zi şi tu! Iau punga şi mă întorc tiptil înapoi, latru în faţa porţii şi aştept să iasă cineva. Lumina mă orbeşte din nou, aud aceeaşi voce slăbită, femeia abia se ţine pe picioare, mie mi-e milă de mor. Îi duc punguţa şi o pun în faţa uşii.
– Crăciun Fericit, aud în urma mea vocea doamnei, care m-a iertat deja şi mai că mi-ar da şi de mâncare.
Şi ţie, mamă, oriunde ai fi, mârâî eu în barbă, şi merg şi plâng cu lacrimi de gheaţă, gândindu-mă că era să iau femeii şansa la viaţă şi cine ştie, la ultimul cadou de Crăciun…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0izxuS_2S5g&feature=youtu.be]
Articol scris pentru cea de-a cincea probă a competiţiei SuperBlog 2012, inspirat din animaţia de mai sus, creată de sponsorii acestei probe, respectiv: LuxuryGifts.ro, The Finest Gifts Made with Love.