Despre nebunie, ca miracol al aspiraţiei

Zilele trecute, vorbind cu tineri de vârsta adolescenţei, am avut un şoc intergeneraţional, în cadrul căruia am aflat că lor li se pare foarte OK să ajungi în puşcărie: cazare şi mâncare gratis, căldurică, muncă puţină sau deloc. Ce mai, un paradis al existenţei şi o întrupare a celor mai înalte aspiraţii umane. Cine are încă nedumeriri cu privire la soarta generaţiilor de după revoluţie, se poate linişti chiar în acest moment: dacă noi visam să lucrăm la NASA, să descoperim leacul cancerului, să facem cercetări sociale privind fenomene care mai de care mai interesante, copiii din ziua de azi vor mâncare, somn şi televizor. Ce le-ar lipsi acolo, la mititica?

Mi-e dor însă de cei care visau mult, visau departe şi, chiar dacă nu au ajuns acolo unde îşi doreau, au devenit economişti, agenţi imobiliari, medici sau muzicieni. Pentru că ei nici măcar nu au luat în calcul varianta puşcăriei ca metodă de subzistenţă. Aveau aspiraţii înalte, care acum, în lumina realismului exagerat care a cuprins societatea românească, în care orice puşti ştie că fără bani nu faci nimic în viaţă, par o adevărată nebunie. Însă eu consider că nebunia unor aspiraţii nerealiste nu este deloc contraindicată, ci dimpotrivă. Ea este cea care ne trimite departe de şansele calculate de genul te-ai născut într-o familie săracă şi vei ajunge muncitor, într-un viitor imprevizibil, dar mai bun decât cel oferit de resemnare şi realism.

Ce am fi noi oamenii dacă ne-am fi dorit cu toţii să fie cald, bine şi să avem ce mânca? Dacă nu ne-am fi uitat la stele, dorind să le vedem de aproape? Dacă nu am fi vrut să vindecăm cele mai ciudate boli? Dacă nu ne-am fi îndrăgostit complet aiurea, în cele mai nepotrivite situaţii, de cei mai imposibili oameni?

Am fi devenit o rasă de puşcăriaşi.

Lasă un răspuns