Dragostea, efemeră (s)pumă a zilelor
Ţi-am văzut deodată strălucirea, iar raza ta s-a repezit spre mine precum o pumă neagră: vrei să te mănânc?, m-a întrebat ea candid, oamenii nu observaseră nimic, iar eu am răspuns că da, vreau să fiu mâncată, dar doar la masa de prânz, pentru că nu vreau să provoc indigestii de noapte.
Apoi m-am apropiat de tine în paşi de dans nupţial şi ţi-am întins cea mai frumoasă scrisoare de dragoste scrisă vreodată, însă chiar în ultimul moment hârtia a început să plângă şi să-mi spună că are o presimţire neagră despre această iubire, şi am rămas în mână doar cu lacrimile ei. Tu m-ai privit zâmbind de aşa întâmplare, şi mi-ai spus că cei care tranformă pumele în raze de lumină şi cuvintele în lacrimi merită cu singuranţă o plimbare cu caleaşca, ca pe vremea când poveştile de dragoste erau doar un pretext pentru a face copii.
Ne-am urcat în trăsura ta, şi bancheta a început să geamă, căci greutatea fiinţelor noastre era aproape insuportabilă pentru ea, obişnuită fiind doar cu tine, şi tocmai când aproape că atinsesem Luna cu mâna stângă, a cedat sub corpul meu, trimiţându-mă înapoi în ţărâna din care sunt făcută. Pe măsură ce mă prăvăleam într-o neagră tristeţe, ţi-ai întins aripile şi m-ai urmărit prin Galaxie: hei, nu vreau ca Puma să rămână flămândă mâine, căci te-a aşteptat atâta timp, prea mult timp, mi-ai spus. Şi atunci, deasupra oceanului, m-ai sărutat pentru prima oară.
În camera ta mică, strâmtă şi tristă ne-am adăpostit de întuneric, iar tu mi-ai povestit despre lumile pe care le vizitezi mereu, iar şi iar, din caleaşca ta, şi despre puma flămândă şi pretenţioasă, şi despre copiii care îţi lipsesc, şi toate obiectele te priveau cu tristeţe aprobatoare, invitându-mă la voi pentru totdeauna. „Pe noi nu ne mângâie nimeni, niciodată”, se plângeau cărţile din raft, iar praful ne acoperă literele, „cheam-o cu noi, va fi atât de vesel”, râdea şi bătea din toarte ceaşca ta de ceai cu miere, iar noi doi ne simţeam deja ca într-o mică familie.
Dar ziua a venit atât de repede, şi până la prânz trebuia să mă încadrez cu toate treburile, din lumina ta rămăsese doar o Pumă flămândă ce se rotea în jurul camerei nerăbdătoare, iar eu grăbită- grăbită ţi-am mângâiat lucrurile de adio, şi am făcut mâncare, varza de exemplu a râs tot timpul sub gâdilătura cuţitului, dar roşiile s-au plâns că au grupe sanguine incompatibile şi nu au vrut să fie tăiate împreună, cea mai simpatică fiind pulpa de vită, care mi-a spus să o ofer pumei negre, care oricum nu apreciază carnea de iubită, mai ales însărcinată fiind…
Copilul nenăscut ţipa din toate puterile în burta mea, că vrea să trăiască, că vrea să îl cunoască pe tata şi că deja îi seamănă, cel puţin la ochi. Tu ai reapărut de niciunde, însă se făcuse deja de prânz iar puma urla de foame, şi atunci lumina din tine s-a reaprins şi ai spus că un animal flămând trebuie potolit cu orice preţ, şi ţi-ai pus cuminte capul în gura pumei, spunând că ne iubeşti mai mult decât pe tine însuţi. Eu nu puteam interveni nicicum, pentru că dacă aş fi ucis puma în acel moment colţii ei s-ar fi încleştat în jurul gâtului tău, şi atunci am aşteptat plângând deznodământul, aş fi vrut să fiu eu în locul tău, sa am nufărul patologic în plămân şi eu să mor iar tu să trăieşti, ca în „Spuma zilelor”, cea mai frumoasă carte de dragoste pe care am citit-o vreodată.
Auzind de „Spuma Zilelor” şi de tristul ei deznodământ, Puma şi-a retras colţii din jurul gâtului tău şi a cerut, Pronto!, friptură de vită înăbuşită în sos de tomate, pentru că oricum locul ei este în sălbăticie sau în cuşcă, asemenea oricărui animal sălbatic, şi nu în libertate, aşa cum o obişnuisei tu.
Articol scris pentru SuperBlog 2012. Sponsorul etapei este Editura Nemira.
Un răspuns la „Dragostea, efemeră (s)pumă a zilelor”