Prima aventură „în afară”
Roşcata noastră ne-a provocat să scriem despre prima ieşire în afară, iar dragul de Rudolph mi-a tot amintit de această îndatorire, aşa că mă pornesc şi eu la drum spre…Moscova, căci acolo am fost prima oară în afară, în anul 2003.
Cum am ajuns eu tocmai la Moscova?
Am câştigat o bursă la o facultate de stat din Moscova, o bursă de masterat pentru doi ani în ştiinţe socio- umane. Pentru a întocmi scârba aia de dosar de aplicaţie am muncit de mi-au sărit ochii, scuzaţi-mi expresiile, dar mi-am scos diploma de licenţiat ceva mai repede decât trebuia, am alergat după două recomandări de la profesorii mei universitari, apoi am trecut la tradus toată hârţogăraia în engleză. A urmat legalizarea la notariat şi întocmirea unui proiect de cercetare pe o temă liber aleasă. Eu locuiam în estul ţării, facultatea era fix în vestul ţării, a fost o bucurie să călătoresc câte 20 de ore pe drum ca să întocmesc dosarul…
Dar ce bucurie şi ce hip- hip uraa, când am aflat că am fost acceptată! Dă-i cu cereri la fostul meu loc de muncă, să-mi acorde concediu de studii, dă-i cu felicitări de la colegi. Partea tristă a fost că prietenul meu de atunci nu fusese acceptat, şi urma să avem o frumoasă relaţie la distanţă de vreo doi anişori. Dă-i cu plânsete şi jurăminte de credinţă şi dragoste veşnică!
Prima surpriză neplăcută a fost când facultatea moscovită mi-a mărit automat numărul de ani de studii de la 2 la 3 ani, anul în plus fiind dedicat studierii limbii ruse. Eu nu m-am descurajat, dar, precum aveam să văd ulterior, perseverenţa nejustificată dă uneori în prostie. Dar atunci, la vârsta aceea, o bursă în afară (cum, mă plăteşte cineva să învăţ?), părea şansa vieţii mele.
Al doilea semn de întrebare mi l-am pus când, cu două zile înainte de plecare, statul român încă nu ştia unde voi fi cazată. Pentru ceilalţi studenţi se găsise cazare, locuiau toţi împreună, dar facultatea unde fusesem eu admisă era cu moţ probabil. Atunci mi-a venit să renunţ, dar a insistat cineva apropiat să mă duc. Că auzise ea că bursa nu doar acoperea cheltuielile necesare, ci mi-ar fi ajuns să şi economisesc. După spusele românilor de acolo, bursa mea mai- mai că-mi ajungea să-mi iau şi casă. 🙂
Trec peste amănunte gen drumul cu trenul plătit de statul român, drum care a durat câteva zile, peste faptul că am stat în ambasadă până mi s-a găsit loc la un cămin şi peste faptul că învăţasem singurică alfabetul chirilic şi lexicul de bază al limbii ruse. Noi avem ureche muzicală în familie şi prindem repede limbi străine, şi oricum bunicii mei erau ruşi- lipoveni, aşa că învăţarea limbii ruse chiar nu a fost o povară. Trec şi peste faptul că în căminul în care am fost cazată eram singura europeană, restul fiind chinezi. Trec şi peste faptul că deşi locuiau în camerele respective de câteva luni, căci noi românii veniserăm la studii mai târziu, din vina chiar nu ştiu a cui, jegul era la el acasă, vizibil pe hol, pe jos şi pe mobilierul gri de praf şi mizerie.
Nu am putut însă să trec peste două chestii: cuantumul bursei era infim faţă de nevoile mele (majoritatea studenţilor veneau cu bani de acasă), iar profesoarele erau reci şi afurisite. Trebuie să le dai ceva ca să fie drăguţe, mi-a explicat una dintre chinezoaice, iar eu m-am gândit că dacă e să dau şpagă, mai bine o dau în ţara mea. Şi după două săptămâni în care mi s-a făcut un dor de ţară ce n-am simţit niciodată în viaţa mea, mi-am făcut catrafusele şi am plecat. Acasă.
M-am întors cu avionul, mie care mi-e groază de avion. Banii pe care i-am cheltuit atunci în perioada aceea a trebuit să-i dau înapoi statului, şi aici m-a ajutat prietenul meu de atunci, adică mi i-a dat el.
Reacţiile prietenilor, rudelor, cunoştinţelor: vaaai, cum ai putut să pleci? (cu avionul) Cum ai putut rata aşa o ocazie? (de a-mi spăla rufele la lighean 3 ani, într-o cameră jegoasă din care am scos 10 ligheane de apă murdară) De ce nu te-ai adaptat? (că nu aveam bani, iar cei care se adaptau cu succes aveam finanţe de la mami şi tati, care apropos cred că îi finanţează şi acum când au 30 de ani sau peste).
Nu-mi pare rău că am fost acolo, pentru că am văzut cu ochii mei cum se pune problema. Cu bani. Am văzut în trecere Piaţa Roşie, când căutam Ambasada Ucrainei. Am simţit o iarnă moscovită, frigul puternic de te ia cu ameţeli dacă nu eşti obişnuit. M-am descurcat într-o limbă pe care o studiasem singură, fără niciun ajutor. Am cunoscut un ambasador şi personalul ambasadei. Şi am avut puterea de a face o alegere.
PS: am petrecut Crăciunul şi Anul Nou complet singură, într-o cameră de cămin din care dragii mei colegi chinezi plecaseră acasă de sărbători :). De fapt, nu chiar singură, ci însoţită de mop, lighean şi multul jeg pe care l-am scos cu ocazia aia. Nu mai menţionez depresia în care am picat când m-am întors în ţară, pentru că răul a fost spre bine, după 6 luni de la întoarcere am luat un examen important în viaţă şi am avut parte de ceva linişte pe plan profesional.
V-am pupat!