Eşecul, dragostea mea…
M-am foit, m-am învârtit. M-am sucit din nou. Vocile din mintea mea nu-mi dau pace. Nu sunt schizofrenică, nu, nu! Pur şi simplu neliniştită. Mă gândesc cui ar trebui să mulţumesc pentru ceea ce sunt azi. Succesurilor sau eşecurilor?
Succesul este acel gând care se termină cu bine, ca filmele americane. Îţi propui ceva şi îţi iese. Aici intră realizările reale, viaţa din timpul zilei, cea pe care oricine o poate observa, aprecia sau critica. Exact, ca un gândac sub lupă este viaţa din timpul zilei. Că e jobul, şcoala, mărirea de salariu, partenerul, familia sau sportul din timpul liber. Sau bodegile prin care umbli şi amicii de pahar. Sau certurile şi conflictele cu unul şi cu altul. Oricine din afară poate da detalii cuiva despre viaţa ta reală, despre succesul tău ca om. Da, munceşte acolo, se întâlneşte cu X Y Z, seara stă la bodegă, a doua zi o ia de la capăt.
Eşecul este partea de jos a icebergului. În afară de tine, cine mai ţine socoteala iubirilor imposibile, examenelor ratate, excursiilor în care ai vrut să mergi şi nu ai putut, vieţii la care visezi şi pe care nu o ai? Nimeni. Toate acestea vor merge cu tine în mormânt. Nu o să se apuce lumea să povestească cum ţi-a plăcut ţie, acum doi ani, de o artistă de circ pe care nu ai mai văzut-o niciodată. Ar fi penibil. Ar fi informaţie de joasă speţă. Ar fi …neimportant. Căci nu s-a întâmplat nimic. Decât un eşec, comparativ cu vârful icebergului, care este nevasta, copiii, iubita oficială.
Mă întreb atunci de ce îmi iubesc eşecurile atât de mult. Am amintirea unor priviri pline de căldură ale unor eşecuri personale. Ţin minte examenele în care mi-am pus tot sufletul şi pe care le-am picat. Îmi ştiu talentele care nu au ieşit niciodată la iveală din varii motive, că e lipsa de perseverenţă, piedicile celorlalţi sau lipsa de motivaţie. Ţin minte oameni pe care nici nu mai ştiu cum îi cheamă, dar pe care îi visez cu ochii deschişi şi astăzi.
Pe mine mă defineşte ceea ce nu am. Acolo este sufletul meu. Ceea ce nimeni nu vede, nu simte, nu aude, nu ştie. Felul în care s-a uitat la mine când stăteam pe pervazul ferestrei nu a fost egalat niciodată de partenerul care apare în acte şi hârtii oficiale. Conversaţia cu o colegă, felul ei de a fi, ceea ce intuiam în ea nu am mai regăsit niciodată în nicio altă persoană. Mirosul satului de munte îmi sălăşluieşte în memorie când inhalez împotriva voinţei gaze de eşapament. Şi trandafirii de sub fereastră. Şi primul sărut de jumătate de oră cu un tip total neînsemnat. Ce am simţit când l-am văzut prima oară.
Timpul trece, iar în inima mea, din zgura cotidiană, cresc diamante, lucrurile neterminate la care visez, oamenii cu care am urcat sus de tot şi alături de care am cunoscut Paradisul. Îmi iubesc enorm diamantele. Îmi iubesc eşecurile. Către ei mă îndrept mereu. Pe ei îi am în faţa ochilor.
Mă trezesc dimineaţa pe la orele 6, mă duc la muncă, mă întorc acasă. Fac activităţi conexe neimportante. Îmi trăiesc viaţa asemenea celorlalţi. Dar ne suntem străini unii celorlalţi. Complet străini. Şi am învăţat să trăiesc printre diamante.