Unde sunt miresele frumoase de altădată?

Când eram copil şi intram într-o casă străină, abia aşteptam să văd pozele cuplului care locuia în casa aceea. Poze vechi, alb- negru, în care oamenii erau atât de tineri, de frumoşi, de visători, zâmbitori şi fericiţi. Şi fotografia aceea alb negru, veche de 30 de ani uneori, îmi transmitea o stare de fericire. Uite, bunica era tânără! Şi ce frumoasă era bunica! Şi ce înalt era bunicul, care acum s-a cocârjat de bătrâneţe!

Fotografiile de nuntă au fost mereu preferatele mele. Oameni tineri, fericiţi, pe vremea când încă nu aveau copii şi implicit motiv de nopţi nedormite şi de kilograme în plus. Tenul lor proaspăt, catifelat, ochii mari lipsiţi de cearcăne şi riduri de expresie, colţurile gurii ridicate a zâmbet şi fericire. Aşa am crezut că e normal să fie mirii în ziua nunţii lor. Frumoşi.

Şi probabil din cauza acestui ideal din copilăria mea, sau probabil pentru că am rude frumoase, nu pot pricepe de ce sunt atât de multe mirese urâte în ziua de azi. Multe sunt prea grăsuţe pentru rochia aleasă. Multe au deja o vârstă şi îşi pun mult fard pe ten, fard care mai mereu crapă şi le face să arate ca nişte Tutankamoni cu faţa spartă. Mirii sunt şi ei, mulţi, grăsuţi, cu coşuri, cu început de chelie, cu tenul unsuros. Multe perechi sunt trecute de prima tinereţe, când faţa radiază, şi nici nu au măcar o frumuseţe nealterată de timp, sau o eleganţă anume, nu ştiu, ceva care să merite etalat. Numai zâmbetele au rămas la fel de diafane, deşi în contextul descris par pur şi simplu rictusuri de complezenţă.

Mi-e milă de fotografii de nunţi. Au fost vremuri când i-am urât, din motive personale, dar acum mi-e milă. Să vezi atât de multe mirese urâte este deprimant. Să stai să corectezi atât de multe defecte de ten este epuizant. De ce nu-şi cunosc oamenii limitele? De ce se fac nunţile, mai nou, când omul are bani, şi nu se fac în mijlocul străzii, când omul este tânăr şi fericit?

PS: era cât pe ce să încadrez articolul în categoria SuperBlog 2012.

Lasă un răspuns