Mai rău decât un manelist este un manelist meloman surd
De câteva săptămâni ascult cu mare drag manele. Muzica îngerilor beţi îmi sună dulce prin pereţi, iar oasele îmi vibrează a teorie muzicală iubită cu patimă, cu pasiune pentru note, portative, diezi şi bemoli. La orele 22:00 fix, audiţiile încep, pentru toţi vecinii din bloc, cu o suită de manele de doi bani, urmată de sonata lunii în varianţa eu vara nu dorm, nici măcar dacă e aproape decembrie, şi încheiată după miezul nopţii cu sărituri pe parchetul scârţâind, dublate de răgete melodioase.
Am doi vecini lângă manelistul meloman surd (altfel de ce-ar da muzica atât de tare încât să vibreze pereţii?). Unul dintre ei este înalt cât uşa şi are doi copii. Celălalt este mai puţin înalt şi are un copil mic. Niciunul nu a ieşit să protesteze. Preferă să nu doarmă bine nopţile decât să-i spună tipului să dea muzica mai încet. Pentru că tipul respectiv nu este oricine. Este electrician la poliţia militară. Şi manelist. Surd.
Eu ca femeie trebuie să-mi văd de treaba mea, să curăţ geamurile murdare şi să tac. Nu am voie să protestez. Dacă vecinul îmi strică toate sărbătorile, nu e nimeni de vină decât eu. Dacă aud muzica ce tună în boxele individului, nu pot decât să mă apuc de făcut mâncare şi îmi înfund urechile. Bărbaţii au şi ei alte treburi, îşi spală maşinile, cumpără medicamente pentru copilul bolnav şi în taină speră să dea şi ei chefuri beton într-o zi, când vor scăpa de nevastă. Se simt cu musca pe căciulă, căci au bine întipărit în memorie momentele de glorie bahică în care care lumea era a lor.
Aşa că pentru moment manelele urlă şi oamenii tac.