Ce am învăţat trăind în România?

Mă întreabă Vienela ce am învăţat trăind în România.

Răspunsul scurt ar fi că tot ce ştiu şi tot ce sunt am învăţat aici, în România. Nu am un termen de comparaţie, mai exact o altă ţară în care să fi trăit, şi nu pot spune aşadar că există chestiuni pe care le-am învăţat în alte ţări. Dar oare mi-aş dori să am ca termen de comparaţie alte ţări? Există posibilitatea unei comparaţii cu altă ţară?

Răspunsul la prima întrebare este nu. Nu vreau să îmi compar ţara cu alte ţări, căci comparaţia ar fi inegală. Am o singură ţară pe care o numesc acasă, iar ţara aceasta va fi mereu ţara etalon pentru mine. Nu voi compara niciodată Germania cu România, ci voi compara România cu Germania. România va fi mereu pe primul loc, aşadar.

Răspunsul la a doua întrebare este da. Putem compara România cu alte ţări, din punct de vedere al populaţiei, economiei, resurselor naturale sau migraţiei populaţiei. Din aceste puncte de vedere, ţara mea stă bine la unele capitole şi prost la alte capitole. Însă nici aici cifrele oficiale nu sunt decât simboluri şi pot fi atât de uşor manipulate! Una dintre ţările cu cele mai ridicate nivele de trai are rata cea mai mare de sinucideri în rândul tinerilor. Mi-aş dori să trăiesc în acea ţară? Poate că da, cu condiţia să-mi fie mie bine acolo.

Ca o observaţie generală, am urât România când am fost nefericită. I-am văzut numai defectele, precum lipsa curăţeniei, oamenii din ce în ce mai materialişti, răceala interumană, puterea umilitoare a banului în faţa oricăror valori, nepoliteţea, sărăcia şi lipsa perspectivelor. Am apreciat România când am fost departe de ea şi nu puteam înjura pe nimeni pentru că nu cunoşteam suficient limba repectivă. Am iubit România când problemele mele personale au găsit în sfârşit un răspuns acceptabil, şi când am devenit ceva mai fericită.

Vreau să văd alte ţări, alte lumi. Vreau să cunosc oameni noi, să văd figuri străine şi exotice. Mi-ar plăcea să trăiesc în ţări străine nu ca musafir, ci ca localnic. Mi-ar plăcea să pot trăi aceleaşi perioade ale vieţii în ţări diferite, ca să pot face o comparaţie obiectivă între ele. Mi-ar plăcea să mă trezesc într-o dimineaţă rusoaică, apoi arăboaică, apoi franţuzoaică, dar toate aceste identităţi ar fi doar de exterior, în timp ce în mintea mea aş compara scrupulos toate micile amănunte cu mintea de româncă.

Nu ştiu unde mă vor duce paşii pe lumea aceasta. Până acum am avut un drum liniar, monoton, poate prea monoton. Poate că e bine aşa, poate că mintea mea zburătăcitoare compensează lipsa unor experienţe în lumi străine. Sau poate că mă aşteaptă cotituri de viaţă la care nici nu mă gândesc.

Însă nu cred că va exista vreodată vreo ţară maternă pe care să o compar cu o oarecare ţară numită România. Am văzut oameni străini al căror dor de casă şi de limba maternă este atât de covârşitor, încât mi-am dat seama că sunt norocoasă că pot spune orice, oricui, oricum. În limba mea maternă.

Lasă un răspuns