Este posibilă fericirea în sânul societăţii?
Ok, ne-am civilizat, tehnologizat şi ne-am îngropat instinctul de vânători. Ne-am lungit speranţa de viaţă prin tratamente spitaliceşti, alimentaţie şi traiul într-un mediu prietenos cu fiinţa umană fragilă. Am făcut paşi uriaşi în cunoaşterea mediului înconjurător şi mai ales în adaptarea lui la nevoile noastre.
Dar suntem oare mai fericiţi? Avem o viaţă mai lungă într-adevăr, dar nu cumva am ajuns să fim prea uşor de controlat, prea previzibili? Este oare fericirea noastră posibilă în sânul matern dar super- protector al societăţii actuale?
Voi încerca să răspund la întrebare apelând la două filme văzute în ultimele zile, filme ce oferă drumuri complet opuse spre fericire şi finaluri pe măsură. Filme bune, cu note mari pe Imdb, cu nominalizări la premii recunoscute în lumea cinematografică.
1. Into the Wild (2007), film regizat de Sean Penn după o poveste reală. Filmul este povestea unui tip de 23 de ani care decide că fericirea lui personală înseamnă să trăiască singur şi izolat de civilizaţie. Aşa că trece la fapte, fără pregătire specială în domeniul expediţiilor şi aventurilor, mânat de idei citite în cărţi, lăsând în urmă colegiul terminat cu note maxime şi o familie disfunţională dar iubitoare. Dispare brusc din viaţa lor, nu anunţă pe nimeni niciodată despre viaţa lui nouă şi călătoreşte pe jos şi fără bani spre Alaska. Pe undeva îi dau dreptate, şi eu vreau să văd Alaska, este uluitoare natura iarna în sălbatica ei splendoare. Dar nu m-aş duce fără telefon, fără bani şi nu m-aş duce singură. M-aş gândi numai la câte pericole mă aşteaptă, de genul: mă lovesc la cap şi nu mă descoperă nimeni, mă îmbolnăvesc şi nu mă pot deplasa nicăieri, vreau să mă întorc și mă pierd pe drum sau îmi dă târcoale vreun animal înfometat şi mi s-a stricat puşca. Ah, mi-am amintit că urăsc armele!…
Am privit acest film ca un excelent film educaţional pentru tinerii care se simt dezamăgiţi de viaţa lor şi de societate și plănuiesc o mică revoluție spirituală prin tăierea legăturilor cu societatea și tot ce înseamnă ea: bani, familie, job de rutină, obligații. Le-aș arăta acest film celor care habar nu au cât de multe nu știu despre lumea din jur. I-aș ține cu capul în monitor pe cei care cunosc viața din cărți, ca să vadă ce înseamnă să cunoști speciile de plante doar din manuale și să confunzi o specie comestibila cu una necomestibilă, să-ți dai seama de confuzie și să știi că vei muri ca un câine, singur, în sălbăticia mult visată.
Am plâns la acest film. Eroul principal pare că le are pe toate, și cu toate acestea de-a lungul filmului îmi apare în toată fragilitatea lui, în toată candoarea tinereții, în toată lipsa de experiență care niciodată nu va fi suplinită de inteligența sau numărul de cărți citite. De la un băiat frumos cu viața înainte care a stat în sălbăticie până s-a eliberat de ce-l măcina la omul disperat care vrea să scape din natura potrivnică nu este decât un pas. Și dincolo de acest pas se află…fericirea? Zău? Mai credeți asta? Eu zic să vedeți filmul și să vă faceți singuri o părere.
2. The Nasty Girl (1990). Da, societatea are tarele ei. Poți trăi alături de oameni zeci de ani și să nu știi că sunt torționari. Ne dăm seama că ipocrizia umană depășește orice limite ale imaginației când Sonia, o puștoaică extrem de fermecătoare, află ceva obscur despre unii cetățeni de vază ai orășelului german în care trăiește. Și decide să descopere adevărul și să-l spună tuturor. Și îl spune, iar pe parcursul scrierii cărții viața ei este asemenea unui carusel: când este iubită și apreciată, când este urmărită de golani și bătută pentru ideile ei. Parcă pe ici colo nu-mi venea să cred că ar exista o tipă care să meargă până în pânzele albe pentru convingerile ei, dar finalul filmului este explicativ: aici este casa mea și eu de aici nu plec pentru că așa vreți voi!
Oricât de bolnavă este societatea umană, oricâte orori am creat de-a lungul istoriei, trebuie să știm că omul creează mizerie acolo unde trăiește, dar că același individ este capabil să reinstaureze ordinea și moralitatea acolo unde acestea au fost grav perturbate. Logic, alegerea mea de a trăi față în față cu societatea este să fiu o fetiță obraznică, și nu un băiat care degeaba are libertatea să facă ce vrea el și puterea și îndemânarea de a ajunge în Alaska, dacă drumul se închide împotriva voinței lui.
Apropo de oamenii din jurul nostru și de cât de multe secrete pot ascunde persoane pe care credem că le cunoaștem bine, acum 50 de ani Stanley Milgram a condus celebrul experiment privind cât de departe merg oamenii în pedepsirea semenilor care au greșit doar pentru că așa le spune o persoană cu autoritate. Răspunsul? Foarte departe. Sub presiunea autorității, oamenii execută cele mai anti- umane ordine, doar pentru că așa au fost educați. În lumina acestui experiment, este foarte probabil și credibil să afli că toată viața ai locuit lângă vecinul care și-a porționat nevasta. Dar e de preferat să ai puterea să-l dai în vileag, nu să fugi în Alaska dezamăgit fiind de umanitate.
Însă din păcate genetica și întâmplarea joacă un rol foarte important în viața noastră și mai este mult de parcurs până la a deveni din creaturi slabe și fragile, mici demiurgi ai lumii în care trăim.