Capsula singurătăţii

Aterizase pe Terra acum câţiva ani, cu gândul să rămână aici pentru tot restul vieţii. Înfăţişarea lui nu fusese niciodată o problemă până acum. Era într-adevăr scund, puţin caraghios ca şi look, dar dacă pe Terra trăiau animale precum rinocerii şi zburau păsări precum albatroşii, însemna că planeta şi stăpânii ei erau foarte primitori.

Şi cu gândul acesta optimist şi fluierând pe măsură ce-şi folosea picioarele crăcănate, extraterestrul cu chip umanoid porni în căutarea celor care aveau să fie cei mai buni prieteni ai săi: oamenii! Amici, aventură, plimbări sub clar de lună, poate nişte părinţi adoptivi căci la urma urmei era încă un copil, jocuri şi jucării, mai târziu o familie a lui! Planeta Albastra le putea oferi pe toate!

Ajuns în leagănul civilizaţiei, micul extraterestru reuşi să devină senzaţia de o zi a tabloidelor terestre, după care cazul lui fu preluat de Asistenţa Socială. Anii trecură greu până la majorat şi extraterestrul nu fu adoptat de nicio familie: era prea urât, şi nimeni nu-şi dorea un copil crăcănat şi urât, însă doritor de fericire. Mâncarea la căminul de copii era proastă, copiii îl tachinau datorită înfăţişării sale ciudate iar îngrijitoarele îi ignorau pe toţi laolaltă. Anii pustii de orfan trecură greu, însă trecură, şi la 18 ani extraterestrul se eliberă de puşcăria orfelinatului, cu speranţa că viaţa frumoasă îl aştepta cu braţele deschise.

Însă în ciuda optimismului său, fericirea se încăpăţâna să apară. Orice realizare se compensa cu atât de mult chin încât bucuria dispăruse din ochii lui mici şi inteligenţi. Avea o carieră, însă nu-l iubea nimeni. Îşi întemeiase o familie, însă banii făceau legea. Era drept şi cinstit din fire, şi pentru asta era admirat pe faţă şi dispreţuit din toate puterile de către oameni. Ajuns la 30 de ani, extraterestrului îi părea rău că alesese Terra pentru a-i fi cămin. Nu găsise fericirea nicăieri. Nu reuşise să se facă iubit. Existenţa lui deranja oriunde s-au fi dus, pentru că oamenii luaseră de la animale doar caracteristicile rele, precum simţul dominaţiei şi lupta acerbă pentru a avea mai mult decât cei din jur. Oamenii doreau de la el slugărnicie şi atât. Iubirea era mai departe decât oricând şi micului extraterestru îi părea rău că-şi părăsise planeta. Însă era prea târziu acum.

Într-o zi, micul extraterestru îşi luă inima în dinţi şi decise: oamenii erau fiinţe care spuneau ceva şi făceau altceva. Întreaga lui existenţă deranja, întrucât tot ce vroiau oamenii era să le fie lor bine, iar felul în care se simţea el nu conta pentru nimeni. Pentru oameni contau banii şi binele propriu.

Într-o zi, micul extraterestru dispăru, fără ca cineva să observe asta. Se întorsese în mica lui capsulă, pe care o închise pe dinăuntru. Acolo, în întuneric, îşi aşteptă cuminte sfârşitul, plângând amarnic naivitatea cu care pornise în urmă cu ceva ani în căutarea fericirii şi iubirii împărtăşite.

După ceva timp, capsula cu tot cu conţinut dispăru de pe faţa pământului de parcă nici nu ar fi existat vreodată, de parcă suferinţa ar fi produs în el o gaură neagră. În locul ei rămase un crater imens, în jurul căruia oamenii se strânseră ca hienele, de parcă un meteorit ar fi îndrăznit să-şi găsească obştescul sfârşit pe Planeta Nefericirii.

Această postare reprezintă un advertorial pentru vânzarea de capsule pentru extratereştrii nefericiţi. Capsulele costă doar 5000 de euro, dar asigură o izolare perfectă de restul umanităţii şi o dispariţie completă şi definitivă. Doritorii sunt rugaţi să-şi semnaleze dorinţa de achiziţie a unei capsule pe site-ul nostru www.capsulanefericirii.com. Datorită cererilor numeroase, vă rugăm să vă aşteptaţi rândul cu răbdare; ar putea dura o viaţă.

Lasă un răspuns