Cu sau fără copii?

Tot nu m-am lămurit dacă e mai bine, ca femeie, să ai sau să nu ai copii. Înainte de a avea propria mea dumnezeiță, mă gândeam la copii ca la un must- have, o prioritate a vieții de femeie, o prioritate a tuturor priorităților! După ce șmechera s-a instalat definitiv în viața mea, dictându-mi ora trezirii, orele de somn și orele de masă, iar concediile au devenit ceea ce au fost dintotdeauna, adică un răsfăț inutil pentru fraieri ca mine, m-am uitat mai cu atenție în jur.

Și știți ce am văzut? O grămadă maaare de oameni care dorm bine nopțile, pleacă unde și când vor și care și-au pus în gând să-și trăiască bătrânețile pe spatele meu. Indirect pe spatele meu, dar dacă stau să mă gândesc bine, eu îmi investesc toate resursele financiare, emoționale și sociale într-un copil care va plăti pensiile altora. Ale celor care și-au trăit viața și și-au dormit tinerețile; ale celor care au așteptat cu răbdare bărbatul potrivit ca stare financiară pentru că nu au vrut să o ia de la lingură și furculiță. Da, știu, sunt prea dură, nu toată lumea și-a găsit sufletul pereche și sensibilitatea lor nu poate îndura să fie lăsate scurt pe locul doi, chiar trei, de fapt ultimul loc într-o familie. Și mai știu că un copil nu poate fi născut și lăsat așa, fără o moștenire care oricum nu va valora mai nimic într-o țară cu nșpe miliarde de euro datorie externă. Îi înțeleg când își așteaptă prințul sau prințesa Riching. Ce aș putea face altceva decât să le înțeleg nevoia de fericire maximă? Chiar eu, omul din care fericirea iese ca dintr-o fântână arteziană cu defect de fabricație.

Aș putea să le spun în față că mă doare în cot de motivele lor. Într-un fel sau altul, nu vreau să-mi supun dumnezeița la plata pensiilor tuturor bărbaților care se distrează toată viața și mimozelor care așteaptă bărbatul care va naște în locul lor. Dar nu pot să fac asta. Relațiile sociale au cutumele lor și oricum mi-aș bate gura de pomană, pentru că în țara asta toți vor să fie șefi iar umilința creștinească pare a fi fost inventată de musulmani.

Personal prefer viața cu copii. Mi-au ajuns anii pe care i-am trăit ca să mă satur de mine și să recunosc că deja se cam impune o variantă mai bună a mea. Însă ce mă supără este că din prăjitura mea se vor înfrupta cei care nu fac altceva decât să consume resurse produse de alții.

Deci, cu copii. Dar cu copii care vor emigra din țara unde de Revelion toate televiziunile difuzează manele.

Lasă un răspuns