Ziua 1, 24 de ore de la ultima țigară

Urăsc fumatul. Toată viața am urât fumatul. Părinții mei au fumat. Am fumat eu însumi peste 10 ani și am urât fumatul. L-am urât și am trăit alături de el, lăsându-l să-mi impregneze casa și hainele, să îmi inunde plămânii și să-mi ciupească inima. L-am lăsat să mă mănânce pe interior.

M-am imaginat sportivă; degeaba, am continuat să fumez și să fac sport. M-am imaginat frumoasă, cu ten curat, neridat, purificat; fumatul s-a ținut tare pe poziții, făcându-mă să plâng în fața oglinzii. M-am imaginat mamă a doua oară, cu un copil frumos și sănătos; fumatul era de părere că dacă am un copil, acum pot să-mi fumez liniștită plămânii. Singura care a luptat cu fumatul (cu succes) a fost frica. Doar ea a înregistrat bucuria victoriei împotriva fumatului.

În fiecare dimineață mă trezeam cu gândul să îl scot din sufletul meu și în fiecare dimineață primul gest era fumatul. În fiecare seară mă culcam cu inima bătându-mi anxioasă, și înfrântă încă o zi de viciul tutunului, dar mă mari ridicam pentru o ultimă țigară. Orele 23, orele 24, somnul stătea deoparte, să aibă fumatul pe cine bate la cap până la ore târzii din noapte.

Fumatul este expresia urii mele împotriva mea și a lumii. Fumez, pentru că altceva mai bun nu am de făcut. Fumez, pentru că am ceva de făcut și nu am chef să-l fac. Fumez, pentru că este mai ușor decât să lupt. Fumez, pentru că îmi urăsc viața și vreau să mă răzbun pe ceilalți. Fumez, pentru că mi-e frică să fumez tot atât de mult precum mi-e frică să mă las de fumat. Fumez, pentru că așa vor alții.

Fumez, și rămân singură în noapte cu o nenorocită de țigară și cu inima ciupindu-mă de suflet.

Și nu mai fumez de peste 24 de ore, sunt puțin somnolentă, aseară am adormit mult mai devreme ca de obicei iar dimineața mi-am amintit că la ora asta îmi cumpăram țigări. Inima mă ciupește mai rar. Îi mulțumesc că mi-a dat peste nas. Acum am un motiv plauzibil să mă las de fumat căci, nu știu viețile altora cum sunt, dar eu uneori trebuie să dau socoteală și pentru vorbele pe care le-am gândit.

Vreau să mă las de fumat într-un fel în care să uit că am fumat vreodată. Când eram copil, părinții mei arătau mereu mult mai îmbătrâniți decât părinții nefumători. Mama mea mirosea mereu neplăcut, deși era frumoasă și curată. În bucătărie fumul era mai dens decât aerul respirabil. Când fumam, mă uitam cu jind la cei care nu au nevoie să fumeze și îi consideram implicit mai fericiți.

Vreau să pot respira adânc. Vreau să pot cânta note înalte de soprană. Vreau să alerg fără să gâfâi. Vreau să nu am nevoie de nenorocitele alea subțiri și otrăvitoare. Vreau să mă simt demnă de fericire. Vreau să fiu un om mai fericit decât am fost.

Și pentru asta aș interzice nenorocitelea astea din instituții publice, din baruri și cafenele, și apoi aș interzice producerea lor.

Lasă un răspuns