Lumea văzută de pe bicicletă

Dacă bunicul meu ar fi avut un scaun de bicicleta weeride pe vremea aceea, cursul evenimentelor de care povestesc ar fi fost cu totul altul.

Acum ceva ani însă, mai exact acum patruzeci de ani, oamenii se considerau norocoși dacă aveau o bicicletă simplă, fără accesorii. Bunicul meu era așadar un om bogat în satul lui de munte și își permitea luxul de a merge la muncă pe bicicletă. În fiecare dimineață, la orele șase, odată cu cântecul cocoșului, muntele de om se urca pe o bicicletă minusculă pentru dimensiunile sale și parcurgea 20 de kilometri până la serviciu. Seara, după opt ore de muncă, se întorcea pe același drum. Cred că acest stil foarte activ i-a prins bine. Are aproape nouăzeci de ani și o sănătate perfectă. Fără dinți, dar perfectă. Îmi povestea odată că până a ieșit la pensie nu a știut ce e acela televizor și că i-a venit greu să înțeleagă rostul reclamelor și al filmelor. Nu avea el oare atâtea de povestit nepoților? De ce să-și petreacă timpul la televizor când copiii aveau atâta nevoie de sfaturile sale?

Pe același principiu a trăit și în tinerețile de om al muncii cu bicicletă. Ducea zilnic copiii până la școală, care era în drumul lui spre serviciu. Cumpărase o bicicletă solidă, cu un cadru lat, cu loc pentru bagaje în spate (acolo stătea unul dintre copii) și bară rezistentă pe care sudase o tăblie de oțel pentru ca cel de-al doilea copil să aibă și el loc. Au dus-o astfel câțiva ani buni, până când cei mici au învățat să meargă ei înșiși pe biciclete până la școală.

Într-o bună dimineață, s-au urcat tustrei pe bicicleta-minune (că ținea peste 100 de kilograme fără să spunăimage scârț) și au pornit la drum ca de obicei. Fata în spate pentru că era mai isteață și alegea mereu locul mai comod, băiatul în față pe suportul de oțel pentru că era încă mic și ușor de păcălit. Și mergeau ei și mergeau, și bunicul îi mai asculta odată la teme, când aud ei un scâncet de copil mic. Scâncetul s-a transformat în țipete puternice și cei trei au oprit, pentru că nu era de ici- de colo să auzi un copil singur prin pustietățile acelea de lume. Ascuns într-un tufiș, un bebeluș drăgălaș foc, cu ochi mari albaștri și cu mânuțe care se agitau către noii veniți. Cei trei mușchetari aveau mare experiență cu copiii, fiind ei înșiși doi copii mici și un bărbat și au făcut singurul gest posibil: au luat copilul în brațe și au hotărât să-l ducă la spital, unde exista cineva care putea să aibă grijă de el. Spitalul era tocmai în localitatea în care muncea bunicul meu…

Și a împins bunicul la pedale în ziua aceea de nu mai știa de el. Cumva, cele maxim patru kilograme ale bebelușului atârnau mult mai greu decât s-ar fi așteptat cei trei. Probabil de vină erau urletele copilului înfometat, la care până și bicicleta se revolta (începuse să scârțâie). Cei doi copii au dus tot greul: băiatul a suportat greu rănile făcute de tăblia de oțel, iar fata stătea într-o rână pentru a putea ține mititelul în brațe. După ce a lăsat copiii la școală, bunicul a rezolvat foarte simplu problema: pe locul pentru bagaje din spatele bicicletei a fixat un coșuleț de răchită.

Și restul poveștii este simplu, toată lumea a ajuns unde trebuia cu bine. Cam pe atunci au început cei din sat să facă șei de lemn pentru copii, șei îmbrăcate în material moale, textil…

Lasă un răspuns