Portretul unui navigator ca echipament de lux

Bunicul meu a fost navigator, îi povesteam unui copil într-o zi, dornică să-l impresionez pe mititel cu originile mele exotice. A călătorit în toată lumea (aici minţeam puţin, omul a navigat doar pe Dunăre), a prins peşti de mărimea unor balene (o balenă cât un caras, mai exact) şi a făcut alpinism până la o vârstă înaintată, când alţii deja îşi făcuseră un obicei din a lenevi în fiecare după- amiază într-un hamac (şi aici exagerez, bunicul a fost cardiac din motive de suprasolicitare).

– A, da? mă privi puştiul intrigat. Şi tati e navigator, face navigatie audi a4 în fiecare zi, dar nici nu a călătorit aşa mult şi nici nu a prins peşte. Şi copilul se opri privindu-mă curios şi dezamăgit. Păi, ce fel de tată era acela care avea o maşină luxoasă, un navigator foarte inteligent, dar nu făcea decât să se laude cu el, previzibil şi clişeistic?

Nu adorăm copiii şi micile lor năzbâtii? Felul în care,  din câteva cuvinte spontane, dărâmă un edificiu atât de atent construit de minciuni convenabile? Dar cine ar fi crezut, pe vremea când eram şi eu fetiţă pe care adulţii o impresionau cu diverse poveşti de adomit copii, că navigator va însemna nu doar marinarul care traversează mări şi oceane la bordul unor nave super- tehnologizate, ci şi acel echipament eletronic care este folosit de autoturisme şi este în acelaşi timp GPS, DVD- player, carkit prin bluetooth şi pe deasupra are şi touchcreen, pe lângă multe alte funcţii?

Hai să ne comparăm navigatorii, am spus eu atunci. Eu îţi povestesc despre navigatorul meu iar tu îmi povesteşti despre navigatorul tatălui tău, am spus, ca să dreg busuiocul. Şi puştiul a început să rostească:

– Navigatorul lui tati cântă foarte frumos orice post de radio, are multe hărţi în el, unele chiar 3D, îi spune lui tati când sunt camere radar ca să nu ia amendă, şi în plus este şi televizor.  Eu pot să mă uit la desene oricând vreau şi o să mergem în Franţa, spuse el hotărât.

– Bunicul meu navigatorul cânta şi el foarte frumos dacă bea un păhărel de pălincă, ştia drumul spre casă de cele mai multe ori, se orienta perfect după stele şi busolă deşi a mai intrat şi în alte porturi, spre supărarea bunicii mele, şi în plus era un om înalt, puternic, care abia încăpea într-o maşină mică. Bunicul meu ştia româneşte, ruseşte şi turceşte…am spus eu, convinsă că am spus nimic prin multe cuvinte şi că l-am zăpăcit complet.

– Dar bunicul tău ştia desene animate?, m-a lovit, ca o ancoră, întrebarea copilului.

– Doar Nu zaeţ pagadi, am spus repede, sigură că habar nu avea de celebrele desene animate ruseşti.

– Ce drăguţ! Le-am văzut chiar ieri pe navigatorul lui tati. Îmi place bunicul tău acuma, era de treabă!

Şi în acel moment, un Audi A4 a parcat lângă banca unde conversam cu atâta spor, lăsându-mă fără partener de conversaţie…

Lasă un răspuns