În ziua de azi, toate fotografiile sunt jadoris
Acum ceva ani eram la ţară, la bunicii mei. În pod, un cufăr de zestre. Îl deschid curioasă şi fac ochii cât cepele: cufărul era plin de fotografii…Le-am luat la rând, una după alta, şi cred că am învăţat într-o zi mai multă istorie decât în toată viaţa. Am văzut cu ochii mei cum erau oamenii şi viaţa acum sute de ani, căci fotografiile datau unele de pe vremea bunicilor mei. Case mari, somptuoase, animale multe, bogăţie, argaţi, apoi colectivizare forţată şi raţionalizare, sărăcie, bunicul la puşcărie, bunica crescând singură trei copii pentru cei şapte ani de închisoare ai bunicului…Fotografiile erau alb- negru şi unele neclare, şi din acest motiv uneori nici nu ştiam cine este în poză, ceea ce sporea misterul celor descoperite şi sentimentul că dădusem peste o comoară. Of, de ce nu se făceau fotografii jadoris şi înainte? Fotografii clare, reuşite tehnic, din unghiuri originale? Apoi mi-am dat seama că posibilităţile tehnice ale aparatelor de fotografiat din anii aceia nu se compară cu DSLR-urile performante din ziua de azi, şi că oamenii folosesc pentru a se exprima acele mijloace pe care le au la îndemână pe moment. Peste alţi 50 de ani, nepoţii se vor uita în cufărul meu cu mare uimire, mirându-se de cât de rudimentare sunt amintirile tinereţii mele.
Şi să revenim la oile noastre. La pod, la cufărul cu zestrea de fotografii şi la mirarea mea văzând cum arătau oamenii din satul bunicilor mei acum mai bine de 50- 60 de ani. Nu mai aveam pe nimeni care să-mi indice exact identitatea celor din imaginile descoperite. Bunicii nu mai vedeau bine, mătuşa nu-i recunoaştea pentru că era copil pe vremea aceea, iar oamenii din sat sunt de mult migraţi la oraşe. Aşa că am pornit o investigaţie pe cont propriu, observând următoarele:
– tatăl meu era foarte negricios când era copil. Nu mă mai miră că lua bătaie atât de des de la taică-su, bunicul meu. La vremea aceea, copiii care nu semănau cu tatăl erau cam prigoniţi, mai ales băieţii. Deh, mentalităţi învechite.
– preotul din sat era un domn foarte înalt şi bine făcut. Nu înţeleg însă dacă era blond sau brunet, pentru că în fotografie apare brunet, iar bunica mea îl lăuda mereu pentru buclele sale blonde. Să cred că bunica mea greşeşte din cauza memoriei de bătrâneţe? Că vorbeşte despre alt preot? Că fotografia alb- negru are contrastul prea scăzut şi confundă părul blond cu părul şaten? Cine să mai ştie…fotograful este şi el, de mult timp, oale şi ulcele…
– descopăr un domn negricios care seamănă cu tatăl meu. Leit. Mă uit mai atentă. Să fi pus mâna tata pe maşina timpului? Nu cred. Fotografia este destul de clară: chipul seamănă perfect cu al tatălui meu. Mă uit iarăşi la pozele cu bunicul meu, om iute la mânie; mă uit la pozele cu tata când era copil, înţelegând mai bine copilăria-i oropsită; mă uit atentă la domnul negricios, care seamănă atât de bine cu mine şi cu tatăl meu. Iau toate fotografiile la rând, citesc pe verso. Cine este străinul din fotografii, cine? Posibilul tată real al tatălui meu, cine este?
Şi la fundul cufărului descopăr adevărul: pe spatele unei fotografii stă scris alb pe negru, de bunica mea, Fratele meu Gelu în 1964...Concluzia? Fotograful era nevinovat!