Despre deprimare ca stil de viață

Nimic pe lumea asta nu e în plus. Nimic nu ar exista dacă nu ar fi util și necesar. Cum putem condamna existența unui loc de genul erotic massage bucharest când posibilitatea de a te simți bine consumând cultură este atât de redusă?

Să zicem că am fost la o manifestare de cultură teatrală. În afară e vopsit gardul, înăuntru leopardul, cam așa a fost de data asta. Pe afiș scria comedie, înăuntru era tragedie. Subiectul piesei, un tânăr care revine acasă după mult timp petrecut pe meleaguri străine. Mă așteptam la conversații duioase, la revederi sincere, la dor exprimat prin necuvinte. Aș! De unde atâta? Dincolo de hazul limbajului, timpul a schimbat pe toată lumea ireversibil, iar prieteniile nu mai sunt ce au fost odată. Reîntoarcerea în Eden nu mai este posibilă. Oamenii își refac cursul vieții iar prieteniile se rup.

Dar astea le știam deja, le-am trăit pe pielea mea, le-am simțit de atâtea ori. Nu există pe lume atâtea bariere câte poate omul inventa. Nu există atâtea nefericiri câte poate omul provoca. Zău, în loc să îmi dea speranță, puterea de a merge mai departe, teatrul îmi confirmă micimea proprie. Îmi mai arată odată limitele, împingându-mă pe mine la acțiune disperată. Căci dacă nu fug din grădina cu leopard, îmi pot pierde prematur viața și cheful de viață.

Mă gândesc serios să părăsesc cultura ca mod de viață. Îmi pare rău că nu sunt o fire sportivă, o marcatoare de recorduri mondiale, o tipă care strânge în dinți cozi de maidanezi sălbatici. Poate ar fi fost mai bine să fiu jucătoare de biliard sau parașută cu veleități literare. Ori femeie simplă de la țară, care cunoaște gustul roșiilor de casă. Ori poate ar fi fost mai puțin deprimant să fiu inginer specializat pe vulcane, sau meteorolog aventurier ce pândește tornade. Orice altceva decât om de cuvinte. Căci orice acțiune, până și aceea de a strânge un șurub, mi se pare mai utilă, mai activă, mai optimistă decât aceea de a retrăi trecutul prin cuvinte. Bilele de biliard nu-mi vor spune niciodată că am îmbătrânit. Florile nu vor țipa la mine. Un pod nu se va plânge niciodată că acum 20 de ani i-am vorbit urât. Și, dacă m-aș obișnui printre obiecte, poate m-aș molipsi de optimismul lor, de felul în care își îndeplinesc scopul fără să se plângă atâta.

Visul meu este să văd Polul Nord. Să mă îmbarc într-o sanie trasă de câini și să străbat meleaguri albe ca neaua câtre cel mai nordic punct al Pământului. Nu ar fi rău nici să trăiesc pe bune aventurile misiunii Barnes, din cartea scrisă de Jules Verne. Căci zău, nu mă deranjează ideea de trecut în sine, ci lipsa de optimism a prezentului. Lehamitea, auto-suficiența și tăierea aripilor ca mod de distracție pentru cei care, dacă auavioane, nu mai visează să fie păsări. Zău, de când am uitat, atât de mulți, să nu ne mai învinovățim doar pentru că visăm?

Exploratoare polară sau misionar printre lianele pădurilor amazoniene? Asta-i singura problemă la care vreau să mă gândesc acum.

Lasă un răspuns