Viața ca o roată

Probabil vorba „Lasă că se întoarce roata” își are obârșia în practicile sadice de tortură și ucidere despre care am citit în manualele de istorie. Altfel nu-mi explic frenetica așteptare a celor păgubiți de soartă ca roata să se întoarcă în defavoarea dușmanilor și în propria favoare. De parcă suferința altuia ar izbăvi cumva propriul chin, sau de parcă susul este mereu același pentru toți. Momentele vieții, bune sau rele, sunt poate asemănătoare, dar, paradoxal, rămân unice și sunt jucate de actori unici.

Sau poate rolul roții în limba română vine de la numele lui Moș Ion Roată, cel care uimea cu înțelepciunea sa, semnificând capacitatea omului de a face ordine în haosul încojurător. Puterea sa de a crea forme asemănătoare în mijlocul vieții dezlănțuite.

Oare cum ar trebui să interpretez următoarea scenă: un mare director ieșit la pensie este acum ignorat de foștii angajați, deși nu i se poate imputa o conduită incorectă? Prin prisma roții- răzbunare, care pedepsește fosta glorie pentru păcate de mine neștiute, sau prin prisma roții înțelepte, care spune: „Sic transit gloria mundi” (Așa trece gloria lumii)?

Indiferent de sensul cuvântului, roata continuă să se întoarcă, făcând ce știe ea cel mai bine: să se deplaseze, secundă după secundă, spre un deznodământ neștiut. Roata e roată pentru că se învârte, omul e om pentru că de cele mai multe ori se limitează la a-și îndeplini strict rolul, fără a depăși limitele autoimpuse.

Atâta vreau să zic: că prefer să fiu axul roții, cel care nici nu se înalță, nici nu coboară, dar merge înainte!

Lasă un răspuns