Aventurile unei nemuritoare închipuite pe Tărâmul Efemer (cap.I)
Capitolul I: Oamenii descoperă că sunt nemuritoare; mă trimit departe într-un oraș de provincie complet plictisitor
Am impresia că sunt nemuritoare. Sau veșnic tânără, una din astea două. Cert este că într-o bună zi am salutat un coleg din liceu, m-am prezentat -căci omul nu-și amintea cine sunt- și acesta m-a privit uluit. Trecuseră abia 35 ani de când nu ne văzuserăm.
– Îți bați joc de mine? Arăți exact ca în liceu. Iar privirea lui mă măsura cu atenție. Aș fi crezut că ești fiica târzie a colegei mele.
– Aș, am zis, ți se pare. Am îmbătrânit și eu ca toți ceilalți. Am 4 kilograme în plus iar în sprânceană am două fire albe.
– Hăhăhă, hârâi colegul neconvins, fire în sprânceană, bună glumă. (Oricum era minciună, nu aveam niciun fir de păr alb pe nicăieri).
Și s-a cărat în treaba lui. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci, dar întrebarea lui îmi provocase coșmaruri și am început să fiu mai atentă. În diverse contexte ale vieții sociale, mă întâlneam cu diverși cunoscuți și toți treceau pe lângă mine de parcă eram invizibilă. Până acum pusesem atitudinea lor pe seama lipsei mele de popularitate- și acum o aud pe profa de germană țipând la colegele de liceu care se plângeau de hărțuirea băieților: dar de ea de ce nu se leagă nimeni? Și într-adevăr, nu mă schimbasem absolut deloc. Lumea din jurul meu se schimba de la o zi la alta iar eu rămâneam cu aceeași moacă de douăzeci și ceva de ani.
Au trecut câțiva ani de atunci și acum câteva săptămâni șeful m-a chemat la el la birou. Mă așteptam la vești proaste, căci șeful avea preferații lui printre care eu nu mă aflam, ca de obicei. Am pășit cu resemnare și am așteptat. Numai ce îmi încheiasem un credit ipotecar și tot ce aveam nevoie acum era o disponibilizare.
– Auzi dragă Sam, tu…?
Și șeful mă privi neîncrezător pe sub sprâncenele negre, stufoase, cu o pereche de ochi de care atârnau pungi groase. Îi plăceau femeile, mult. Și whisky-ul, scump. Și nopțile albe, cu whisky.
– Ți-ar plăcea să lucrezi la sucursala noastră aflată la 250 de kilometri de aici, într-un oraș mic plin de bătrâni în care ai să mori de plictiseală?
Bine, întrebarea a sunat astfel doar în urechile mele. Șeful mă întrebase respectuos dacă mă interesează o poziție similară celei de aici, mai bine plătită, numai că în altă localitate despre care nu știam mai nimic. A fost rândul meu să mă uit la el sfredelitor, bineînțeles tot în imaginație, căci înainte să gândesc am răspuns Da, căci acesta este singurul cuvânt pe care toți șefii îl înțeleg.
Și m-au transferat.
În acel moment am înțeles că neîmbătrânirea mea era problematică și ciudată pentru ceilalți. Trebuia să iau măsuri. Înainte să plec la noul loc de muncă mi-am vopsit cu alb câteva fire de păr, mi-am desenat cearcăne albăstrii cu creionul dermatograf și m-am dat cu un fond de ten peste care am aruncat diverse firimituri de pâine, pentru efect de ten zgrumțuros. Arătam deja cu zece ani mai vârstnică.
Crezusem că viața e simplă. Te trezești, te speli pe dinți, mănânci, faci duș, ești politicos cu toți oamenii. Îți faci treaba și zilele curg liniștite. Se pare că nu este chiar așa. Trebuia să te asemeni tuturor celorlalți. Vremea zeilor pururea tineri trecuse de milenii și oricum ei nu au fost niciodată iubiți cu adevărat. Uita-ți-vă la Iisus Hristos. A murit tânăr. De vinovăție, oamenii i-au construit catedrale. Dar sincer eu nu-mi doresc destinul lui. Mă mănâncă palmele numai când încerc să spun o rugăciune. Dar trebuia să-mi dau seama că vor urma prigoane atunci când, acum 20 de ani, un presupus curtezan m-a privit suspicios:
– Auzi, dar tu de ce nu îmbătrânești? Mă faci să pic prost pe lângă tine.