Aventurile unei nemuritoare închipuite pe Tărâmul Efemer (cap.II)
Capitolul II: Mi se ia un interviu și se publică cu totul altceva
Grație metodelor de îmbătrânire artificială pe care mi le autoaplicasem, în noul oraș nimeni nu se uita la mine cu atenție. La locul de muncă fusem încadrată în rândul persoanelor în etate dar în formă fizică excepțională și totul era ok. În sfârșit, eram propusă pentru recompensele corespunzătoare vârstei, gen asigurare medicală completă.
Într-o zi am primit un telefon.
– Bună ziua, sunt de la gazeta locală și doresc să iau un interviu celui mai nou locuitor al orașului nostru liniștit în care nimic nu se întâmplă.
Și mare dreptate avea! Mergeam la muncă și acasă. La muncă nu se întâmpla mai nimic. Pe drum nu vedeam decât câteva autoturisme răzlețe și nu era nici urmă de maidanezi, cerșetori sau oameni ai străzii. În orele libere oamenii studiau în biblioteca orașului. Acasă mă uitam la televizor ca hipnotizată, privind ce făceau oamenii care trăiau cu adevărat. Nu văzusem niciun bărbat bine aici în provincie, sau mai exact niciun bărbat bine nu îmi acordase atenție, nici măcar obișnuiții libidinoși care preferă marfa proaspătă. Așa că am profitat de oferta jurnalistului și am fixat o întâlnire în cafeneaua din centrul orașului. Forever Young. Așa se numea cafeneaua.
Jurnalistul mă privi și el de după ochi mari prevăzuți cu cearcăne adânci. Buzele i se arcuiau cărnoase și umede. Nu-mi puteam da seama dacă era interesat personal sau pur profesional. Nici nu conta, trebuia să respect tradiția orașului.
– Îl vedeți pe domnul de la masa din colț?, mă întrebă jurnalistul direct. Are 120 de ani.
– Arată de 35, am spus eu cu sinceritate. Care e secretul lui?
– Speram să ni-l spui tu. Conform actelor, ai deja 63 de ani. Arăți de 23. Și buzele i-au încremenit, în timp ce încerca să-și ascundă privirea curioasă și temătoare.
Ups, cred că am intrat într-un joc care nu mă privește. Voi inventa un pretext și mă voi retrage de aici.
– Mi-a sedus și abandonat soția, continuă jurnalistul. Acum 28 de ani eram un om împlinit, cu soție, copii, viață socială. A apărut individul acesta și totul s-a dus de râpă. Am vrut să plec din oraș și nu am putut. Știi cum este să trăiești toată viața într-un oraș pustiu, singur, fără familie? Cum este să nu vorbească nimeni cu tine, deși ești născut și crescut aici? Mă simt ca într-o pușcărie în care toți sunt fericiți numai eu nu…Și colțurile gurii căzură în jos, într-o linie frântă…
– Credeam că m-ați chemat pentru un interviu. Sunt o persoană total neutră față de acest oraș și problemele lui și doresc să rămân astfel. Nici eu nu am o familie însă în mod ciudat asta nu mă afectează. Pur și simplu sunt construită altfel. Iubesc liniștea și iau totul ca atare.
– Sunt bolnav, domnișoară…grav bolnav…
Era clar că nimerisem ca nuca în perete. În mod excepțional, în ziua aceea uitasem să-mi aplic machiajul de babă. Nici aici nu aveam să fac prea mulți purici. Am privit omul dinaintea mea cu resemnare; zarurile fuseseră aruncate.
– Cu ce vă pot ajuta, domnule jurnalist?, l-am întrebat încet, ca o condamnată definitiv. Ceaiul de salvie dinaintea mea se terminase și vroiam să mă duc acasă.
– He, he…se știe că ceaiul de salvie oferă nemurire. Am băut și eu. Canci. Niciun efect. Dar uită-te la tine acum, după ce ai băut ceai de salvie. Arăți complet întinerită. Să știi că machiajul pe care ți-l pui nu e de niciun folos. Conducerea firmei la care lucrezi știe foarte bine de ce te-a trimis aici.
M-am ridicat de pe scaun, trebuia să plec.
– Mâine va apărea un interviu cu tine în ziarul local. Să-l citești. El va veni la tine, stârnit de cele aflate. Află-i secretul. Vreau să dansez pe mormântul lui, pentru viața de străin pe care mi-a oferit-o în propriul meu oraș, al naibii venetic! Și gazetarul îmi plăti generos consumația, se ridică încet de la masă și se opinti să iasă dintre scaune. Se dezechilibră și căzu, dar nimeni nu-i oferi niciun ajutor. M-am conformat și eu cutumelor locale și am privit discret în altă parte.
Am ieșit din cafeneaua Forever Young. Domnul din colțul localului mă privi scurt, din politețe. Genul de privire care te ține la distanță. Nu știu ce spera bătrânul gazetar, dar succesul meu la bărbați era un mare mister. Eram, fiziologic, pură și imaculată.