Aventurile unei nemuritoare închipuite pe Tărâmul Efemer (cap.VII)

Capitolul 7

Monstruozitatea din beci

Pentru viața de soldat pe care o aveam exista un singur vinovat: eu. Și venise vremea să trec la acțiune. La urma urmei, eu nu cerusem să vin aici; să particip la vendeta unui gazetar vârstnic; să mă duc la un târgul de fete; să fiu onorată în absență de o cerere matrimonială urmată de o altă absență. Eram dispusă să risc să fiu dată în vileag dar să fiu liberă de obligații. La urma urmei, nu cerusem eu să fiu contra naturii: pur și simplu eram complet nevinovată.

Cumva însă nu puteam discuta cu nimeni cu adevărat. Singura persoană cu care avusesem o discuție cât de cât personală și cu care pur și simplu simțeam că vreau să mă cert era Robin. La urma urmei, în jurul lui se învârtea întreaga acțiune. Dacă nu ar fi existat el, mi-aș fi dus zilele liniștită, ca până atunci. Înainte să părăsesc biroul, mi-am amintit cuvintele lui: ai să alergi tu după erotism.

Orașul era agitat, însă mie mi se părea o agitație de fațadă. Mișcările oamenilor erau mecanice, vorbele seci și bucuria era în cel mai bun caz un arhaism, dacă nu cumva un termen complet necunoscut provincialilor. De ce mă duceam singură în gura lupului? Pentru că nu aveam ce discuta cu oile.

 Am coborât în fața clădirii de birouri în care Robin nu știu ce învârtea exact ce fel de afaceri și am urcat la etajul I. Primul om pe care l-am văzut când ascensorul și-a deschis ușile a fost el; vorbea cu doamna de la recepție; m-a văzut și ochii lui au prins o strălucire ciudată; nu mi-a zâmbit; în loc de asta, mi-a făcut rapid o programare; la orele 18:00 va trimite un șofer care mă va aduce la locuința lui. Până să apuc să-i spun că este un măgar care mi-a dat viața peste cap, mi-au dat lacrimile.

–          Ei, hai să bem un ceai la bufetul de jos, a spus el atunci. Îți place ceaiul de salvie?

La bufet i-am spus tot. Absolut tot. Nu mai suportam povara, sentimentele de vinovăție, fricile și temerile. Nu vroiam să mă căsătoresc pentru că așa vor alții. Nu vroiam să trădez. Nu vroiam să răzbun un om pe care nu-l cunoșteam. Nu vroiam să fug din această situație ciudată. Vroiam să o rezolv. Aveam 64 de ani și un chip de 23. Părinții mei erau decedați și eram singură. Vroiam să fiu lăsată în pace.

–          Aham, spunea el din când în când, fără nicio reacție notabilă, fără să pară impresionat. Da, chiar am 120 de ani. Da, am greșit când i-am luat familia gazetarului ciudat, dar cred că i-am făcut o favoare, tipa era o scorpie. Păstrează banii drăguțo, ia-ți ceva de ei, ceva frumos, și spune despre mine ce vrei tu. Am să vin să te iau personal la orele 18, de fapt dacă mă gândesc mai bine putem merge chiar acum la mine acasă. Am făcut totuși o propunere și sunt un om de cuvânt.

Am mers împreună către casa lui. Conducea o mașină puternică și făcea depășiri precipitate, dându-mi impresia că se grăbește sau că este nervos. Nu reacționa cum m-aș fi așteptat. Parcă nu i-aș fi spus nimic. Nu era supărat și nici nu mă evita. Mai mult, își recunoscuse propria ciudățenie fără să pară stânjenit de ea, de parcă era ceva de la sine înțeles, cunoscut de toată lumea. Oare reușise să se integreze perfect în această societate și să trăiască precum toți ceilalți? Fără să fie vânat sau șantajat pentru ceea ce era? Și cum aș fi putut să-mi duc la îndeplinire misiunea încredințată de Mortimer, când ținta era perfect conștientă de pericol? Cum puteam împăca cererea de trădare a gazetarului și în același timp să îmi trăiesc viața alături de omul pe care trebuia să-l trădez?

Casa lui era spațioasă și austeră. Părea mai degrabă o cameră de hotel bine pusă la punct decât o locuință iar atmosfera generală era de un gri șters. Mi-a înmânat un album de familie cu un număr impresionant de persoane. Tatăl meu, mama mea, frații mei, surorile mele, spunea el. Semănau izbitor între ei, dar după perioada tinereții femeile dispăreau din fotografii. Spre finalul albumului, fotografiile ilustrau aproape exclusiv bărbați.

–          Ce se întâmplă, Robin? Unde sunt femeile? Unde sunt acum mama ta, surorile tale? Ați întrerupt orice legătură?

Robin privi într-un punct imaginar aflat la 15 cm de albumul cu fotografii. Spuse încet, fără intonație:

–          Necazul cu tinerețea veșnică este că ea este valabilă doar pentru bărbați. După nașterea unui copil, femeile pur și simplu intră într-o stare vegetativă din care nu se mai trezesc nicicând. Să-ți arăt, dragă Sam.

Și m-a condus într-o cameră aflată la subsol. Pașii mei sunau tremurător și nările fremătau suferinde, căci detectaseră mirosul morții. Am intrat într-o cameră întunecoasă și rece și am țipat instantaneu. Întinse pe catafalce se aflau 10 femei tinere și frumoase, parcă sculptate în ceară.

–          Poți să țipi cât vrei. Cine știe, poate se trezește vreuna la viață, râse el resemnat.

M-am apropiat de câteva femei. Erau chiar doamnele din fotografii. Izbitor de frumoase, cu trupuri generoase, cu sânii plini, cu lapte înghețat pe sfârcuri. Nu apucaseră nici măcar să-și alăpteze pruncii…

Adevărul m-a izbit în față.

–          Adică și eu voi păți la fel dacă voi avea un copil.

–          Poți alege să nu ai. Poți alege nemurirea.

Și ochii lui, goi de orice intenție, s-au oprit în ochii mei.

–          Dar mama mea a supraviețuit nașterii, am îngăimat stins.

–          Hai, Sam, gândește. Cine vrei să gândească în locul tău?

Am urcat amândoi spre camerele de zi. Imaginea femeilor nemuritoare și reci mi se întipărise în fața ochilor, ca un pergament vechi. Poate eram protagonista unui film prost și nu știam, poate sunt un personaj dintr-o nuvelă grotescă. Poate trebuie să-mi iau destinul în propriile mâini. Mi s-a făcut frică, din nou. De Robin mă despărțeau acum mii de ani lumină iar restul lumii era și nu era în același timp. Eram din nou complet singură. Ei, dar sunt obișnuită cu asta.

–          Robin, am decis să plec din această localitate. Este peste puterea mea de înțelegere ce se întâmplă aici. Nu mai știu cine sau ce sunt. Mulțumesc că mi-ai spus adevărul.

–          Cu plăcere, Sam, spuse Robin și se îndepărtă de mine

Am ieșit complet bulversată. Am făcut o cerere de concediu de odihnă de 3 săptămâni. În această perioadă speram să-mi pun viața pe făgașul de dinaintea venirii în provincie. M-am reîntors în orașul natal și primul meu drum a fost la biroul de evidență a populației. Cereri peste cereri, birocrație, funcționari mulți și grăbiți. Direcția de Protecție a Copilului mi-a dezvăluit că eram un copil adoptat și că mama mea decedase la naștere iar tatăl meu dispăruse. Potrivit datelor oficiale, el însuși murise acum 20 de ani.

Restul concediului l-am petrecut într-o stare de febrilitate, căutând informații despre ființe nemuritoare, mame care la naștere intră în stări cataleptice.  De-a lungul istoriei, multe femei au decedat la naștere. Să fie printre acestea femei ghinioniste care au zămislit copiii unui nemuritor, cu prețul propriei vieți? Gândul meu s-a întors la Sam și la familia lui. Îmi arătase un număr de 3 generații anterioare. Oare când apăruseră prima oară în istorie nemuritorii?

Marele oraș vuia ca întotdeauna dar sufletul meu se retrăsese undeva departe, în provincie. Se pare că nu eram făcută să scriu istoria, ci să o trăiesc. Mortimer mă sunase acum câteva zile.

–          Sam, cum ne-a fost înțelegerea? Ai primit o sumă de bani și am avut încredere în tine. Vorbele lui sunau mecanic, insensibile.

–          Știe totul, Mortimer. Nu știu de unde, am spus ascunzându-mi momentul de slăbiciune.

Mortimer râse acuțit iar tensiunea i se simțea în voce.

–          Bineînțeles că știe, Sam dragă. Doar nu crezi că ești prima cu care am luat legătura.

În fața ochilor mi-a reapărut salonul mortuar deasupra căruia trăia Robin. Camerele lui, perfect aranjate. Istoria familiei lui, în care femeile erau condamnate la o rece nemurire

–          Mortimer, există leac pentru femeile acelea?, am zis eu mizând pe faptul că Mortimer știa deja adevărul.

–          Poate leacul este să completezi tu șirul, Sam. Și așa nu ai nimic mai bun de făcut. Ce rost are o femeie fără un copil? Iepele sterpe sunt numai bune de tăiat.

I-am trântit telefonul și m-am îndreptat către gară.

Lasă un răspuns