Aventurile unei nemuritoare închipuite în Tărâmul Efemer (cap.VIII)

Capitolul 8

Caut erotismul

Situația era deja prea horror pentru mine. Am gândit practic și pragmatic ce aveam de făcut. Aici nu mai aveam pe nimeni. Acolo aveam un mister de rezolvat, niște oameni de tras de limbă. Dacă mi se deschisese o ușă, de ce să nu intru, chiar dacă la prima vedere priveliștea era macabră? Voi merge așadar pe linia trasată de alții, mult mai sadici decât mine, și voi sări. Copilul meu, dacă va fi cazul, nu va rămâne fără mamă. Există mamele surogat. Sau medicina legală, care putea identifica motivul pentru care aceste femei intrau în starea de inconștiență abia la naștere. Existau medicamente care trezesc oamenii din comă pentru o scurtă perioadă de timp. Existau avorturi. Esețială era hotărârea mea de a investiga trecutul obscut al lui Robin.

Care din păcate nu era deloc prost. Și care nu manifestase un interes foarte aprins pentru intențiile mele reale. Decât o sâcâială difuză, enervantă și de prost gust. Mă suna aproape zilnic și-mi povestea tot felul de aiureli, nimic concret. Îmi spusese că mă iubește. Stupid. Nu poți iubi pe cineva după două întâlniri ciudate. Mă invitase la el. Asta trebuia să accept.

Trenul mergea foarte repede și arborii se perindau prin fața ochilor mei. Îi număram câte cinci, ca să fac față numărului imens de plopi. În fața mea erau așezați doi studenți. Cuminți, un cuplu care se căsătorește peste ceva ani și face o familie frumoasă. Normală. Cu copii. Oameni care trăiesc și îmbătrânesc. Poate sunt studenți la medicină și știu ce anume poate trezi un om din comă, chiar și temporar. Poate știu cum pot păcăli genetica. Cum pot avea tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte cu adevărat, fără a plăti un preț injust.

Am coborât din tren. În provincie ploua și se întunecase de mult. Robin mă aștepta rezemat de mașină- tot timpul se reazămă de ceva- și văd că are o alură proporționată. Abia acum îi văd și calitățile, pe întuneric.

–          Bună, bine ai venit, îmi spune el și îmi întinde un buchet de trandafiri roșii. Îmi dau seama acum că trandafirii de pe birou erau de la el, și nu de la Don, așa cum crezusem până acum.

–          Mulțumesc că m-ai așteptat, Robin.

Mă privește într-un fel anume. Nu mai este tipul rece și politicos din cafenea. Nici impertinentul care tatonează terenul la un târg de fete. Are mâini frumoase, puțin prea masculine. Nu prea am timp să gândesc prea mult pentru că mă sărută pe obraz de bun venit, punându-mi mâna pe ceafă. Fiori neprevăzuți. Nu știam că pot avea fiori. În mașină tac și ascult, căci mi s-a înmuiat limba. Muzica este înceată iar sunetul roților îmi dă un sentiment de acasă, de familie. De intimitate.

Patul lui este strâmt, de o persoană și jumătate. Pe întuneric, mâinile nu stau la discuții inutile și caută, mângâie, desfac. Nasturi, fermoare, picioare. Mă cufund într-un somn profund iar în vis îmi apar părinții adoptivi, Robin, femeile din beci care îmi povestesc lucruri neînțelese, un copil ce nu vrea să se nască pentru că va fi, la rândul ei, femeie. O femeie muritoare.

Lasă un răspuns