La mulți ani, fotografiile mele dragi!
De Ziua Mondială a Fotografiei (19 august) le spun tuturor fotografiilor și fotografilor din lume La mulți ani. Ce am fi noi, oamenii, dacă nu am fi descoperit, cu pași mărunți, arta de a scrie cu lumină? Niște ființe fără amintiri, condamnate să trăiască doar în prezent.
Când mă gândesc că primul aparat foto digital din lume s-a lansat în 1990 de către firma Kodak, înțeleg ce pași uriași s-au făcut pentru accesibilizarea fotografiei. În lumea noastră de azi, atât de îndepărtată de fotografiile alb-negru care au marcat istoria fotografiei, aparatul foto digital este un must- have, fie el un aparat foto compact excepțional ca Sony Cyber-Shot DSC-RX100IV, 20.1MP, 4K, senzor 1 inch, Negru, ori un DSRL, un mirrorless sau doar camera foto a telefonului inteligent.
Prima mea întâlnire cu un fotograf a fost memorabilă. Aveam 9 ani și părinții au decis că e timpul pentru fotografii în familie, pentru a imortaliza familia noastră de atunci, cu părinții, copiii și bunicii ei. Așa că tatăl meu a apelat la un prieten și am stat cu toții cuminți pe fotoliul din sufragerie. Am și acum acele fotografii alb- negru, în care zâmbim cu toții mai mult sau mai puțin. Astăzi trei sferturi din oamenii din acele fotografii nu mai sunt alături de mine, dar mi-au rămas amintirile plăcute și un sens al existenței personale. Cine aș fi dacă nu aș fi avut alături hârtiile alb- negru care îmi amintesc de cei plecați? Aș fi un om care nu știe să scrie cu lumină.
Fiind un pic pasionată de fotografie, mi-au trecut prin mână câteva aparate foto, dar cel mai mult mi-am îndrăgit compacta Sony RX 100. Mică, sensibilă și adaptabilă, mi-a oferit fotografii minunate la orice oră din zi și din noapte. Au urmat decorurile, sursele de lumină și alte accesorii necesare unui fotograf amator. Însă nu sunt orgolioasă. Îmi place orice fotografie bună, indiferent de aparatul cu care a fost realizată. Pentru mine contează mult mai mult să-mi pot revedea clipele trecute și plăcute, decât să devin fotograf profesionist.
Dacă am învățat ceva în anii de când fotografiez, este că privirea ființei din fața aparatului foto este neprețuită. După ani și ani, ochii celor fotografiați îmi amintesc de sentimentele dintre noi, de cele ce-au fost și de cele ce-au venit.
Iubesc fotografiile cu pisici, portretele, fotografiile vechi și fotografiile de azi. Când privesc o fotografie, uit de rău și îmi amintesc doar binele. Fotografiile sunt tăcute, fidele și constante, ca un adevărat prieten. Când prezentul îmi joacă feste, privesc o fotografie și îmi dau seama că negrul nu este atât de negru, pentru că a existat un moment în care disensiunile au tăcut pentru a face loc unei fotografii de grup.