Până acum 3 ani

Până acum 3 ani, îi spuneam La mulți ani!

Îl sunam să-i urez La mulți ani, ca în fiecare zi de 29 august. Într-un an am uitat și l-am sunat de ziua mea, crezând că a uitat să mă felicite la aniversarea zilei de naștere. N-aș fi crezut că a remarcat sau că-i păsa atât de mult de un apel de ziua lui, dar mi-a vorbit de parcă i-aș fi dat lovitura de grație. Iar în anul următor nu am mai avut cum să-l sun de ziua lui, pentru că nu am prefixul de dincolo.

Ar fi împlinit o vârstă decentă, vreo 66 de ani. Probabil i-aș fi trimis un cadou sau m-aș fi dus să-l vizitez. I-aș fi inspectat cămăruța în care locuia. Cu siguranță aș fi făcut curățenie și m-aș fi uitat urât la sticlele goale. Nimeni nu e perfect, dar el n-a omorât pe nimeni. Așa au spus acum 3 ani, în iulie, când l-au dus pe terenul cu multe cruci.

Azi ar fi fost altfel

M-ar fi întrebat ce mai face nepoata. I-aș fi arătat aceleași poze ca și ei. I-aș fi povestit că am plâns la o înmormântare acum 3 ani, dar că nu a fost înmormântarea lui. L-aș fi întrebat ce a mai scris, dar sigur mi-ar fi luat-o înainte. Se gândea mereu la copilăria lui din munții din Vâlcea, la perioada în care tatăl lui a fost închis, la soarta omului care a avut o familie tare încurcată. M-aș fi uitat la el așa cum te uiți la un copil care merge zilnic câțiva kilometri pentru a merge la școală. Sau cum te uiți la un tânăr din școala militară care bate cu greu pasul de defilare pentru că are cicatrici pe călcâie.

Povestea cicatricilor lui de pe spate și călcâe e următoarea: era iarnă, cumva s-a îmbolnăvit și l-au tratat băbește, cu sticle la picioare și la spate. Dar sticlele au fost prea fierbinți și i-au ars pielea, lăsându-i cicatrici de poveste.

A scris 3 cărți

gheorghe bogorodeaA publicat 3 cărți, dintre care doar prima se mai găsește la anticariatele online. Însă a rămas un personaj de pomină în cărțile unui scriitor local, cu care a fost coleg de serviciu. Nu știu cât de bun scriitor a fost, oamenii ziceau că nu a publicat pe măsura talentului, dar ca personaj de roman este memorabil.

L-am crezut acum 20 de ani când spunea că va trăi 100. L-am privit nelămurită acum câțiva ani, când nu mai credea că apucă pensia. Nu am vrut să cred că gâlma de pe gâtul lui este malignă. Nu am crezut că nu mai respiră deloc când a sunat telefonul. A trăit boala cu resemnare și cinism, ba chiar cu violență. Iar când asistenta nu-i mai găsea suficient sânge în vene, a făcut o glumă.

Acum intru în etapa în care nu mai pot vorbi, mi-a spus cu câteva luni înainte. Dar eu rămăsesm cu ideea că medicul lui are dreptate și că se va face bine. Nu am știut că după acea etapă va urma etapa finală, în care nici nu-l voi mai putea vedea.

Îmi amintesc cum ne întâlneam întâmplător la școala unde învățam iar eu chiar credeam că a venit întâmplător. A fost frumos, în felul lui aparte. M-a învățat să merg cu bicicleta, să-l ascult și m-a făcut să râd pe 15 ianuarie, când mi-a urat La mulți ani de ziua lui Eminescu.

Tare aș fi vrut să-l întreb Unde merg eu acum, tată?

Lasă un răspuns