Eseu despre orbire de Jose Saramago- impresii
Am auzit de cartea aceasta de cel puțin două decenii. Citeam romanele lui Ernesto Sabato pe vremea aceea, Sabato fiind alt scriitor latin puțin obsedat de orbi și orbire, pe care criticii îl ademănau cu Jose Saramago și Eseu despre orbire. Titlul este destul de interesant, așa că mi-a rămas în minte mult timp. Când am văzut cartea pe raft, am pus mâna pe ea, în sfârșit. Și am citit-o.
Am rămas cam nelămurită, pentru că mă așteptam la altceva. Mă așteptam la un eseu filosofic despre orbire, la propriu și la figurat. Mă așteptam să citesc despre lucruri pe care le trecem cu vederea, lucruri care ne înșeală vederea, lucruri pe care nu le vedem, deși sunt esențiale vieții. În schimb, am primit un roman alegoric, despre care criticii spun că este o mărturie a neîncrederii autorului în capacitatea societății contemporane de a-și rezolva problemele. Și despre faptul că orice problemă este rezolvată prin represiune politică. Având deja profund imprimate aceste credințe, am început să citesc cartea.
Ce mi-a plăcut
Romanul începe într-un mod interesant. Într-un oraș fără nume, cu personaje fără nume, caracterizate prin detalii mai mult sau mai puțin semnificative, se întâmplă ceva straniu. O boală misterioasă și contagioasă afectează din ce în ce mai mulți oameni ai orașului. Pe măsură ce se îmbolnăvesc, aceștia sunt izolați la spitalul de nebuni. Însă boala atinge încet-încet toți locuitorii orașului. Boala aduce un fel de apocalipsă a civilizației bazate pe vedere. Nu mai sunt oameni care să conducă mașini, care să dea drumul la apa din robinete, care să asigure hrana în magazine, care să țină slujbele în biserici, etc.
Felul în care orașul și oamenii decad în mizerie și felul în care se moare și se supraviețuiește este descris în amănunțime de autor. Sincer, au fost câteva zeci de pagini pe care le-am sărit, pentru că era deja prea mult. Dar pentru cei care citesc frecvent acest gen de cărți, romanul e suportabil.
Ce nu mi-a plăcut
Nu am înțeles motivul pentru care orbirea a apărut inițial și, mai ales, de ce a dispărut după aceea, la fel de brusc, misterios și inexplicabil cum a apărut. Orbirea am perceput-o ca pe un fel de pedeapsă biblică, pe care oamenii au trebuit să o suporte așa cum suportă tragediile vieții. Și care vine și trece că așa vrea ea, fără ca noi să avem vreo putere reală asupra evenimentelor din jurul nostru.
Nu am înțeles de ce un singur personaj a rămas sănătos, de la începutul la finalul romanului. Că nu este vorba de o orbire fiziologică, asta mi-a fost clar din momentul în care orbirea era descrisă ca o lumină albă. Că femeii care a scăpat de orbire din motive misterioase îi era permanent teamă să nu fie atinsă și ea de această maladie, asta chiar nu am priceput. Mi s-a părut un artificiu al autorului, pentru că nu ar fi avut cum să descrie mizeria umană dacă nu ar fi avut un personaj care a rămas cu vederea intactă.
În fine, trecând peste toate acestea, romanul este excelent scris având în vedere subiectul greoi și acțiunea în sine. Mi-a confirmat faptul că civilizația noastră este puternică doar la nivel superficial. Dacă am păți ce au pățit personajele din roman, am fi ruinați în timp foarte scurt. Natura ne-a înzestrat cu un creier superior celorlalte mamifere, însă nu și cu putere. Chiar și în secolul 21, oamenii se nasc, trăiesc și mor, exact ca în Antichitate. Ce am câștigat în milenii de viață ca Homo Sapiens este înmulțirea ca specie, o speranță de viață mai mare și condiții de trai mai bune pentru cei cu bani. Însă accidentele sunt punctul nostru slab, cel care ne poate readuce oricând în bezna existenței.
Nu am citit cartea cu prea mare entuziasm. Consider că ideile puteau fi ilustrate prin metode non-alegorice. Zău acum, e suficient să te uiți în jur și îți dai seama cât de fragili suntem ca specie, cât de animalici devenim în anumite situații și cât de prost gestionăm situațiile de criză. Dar dacă autorului i-a plăcut să ne și orbească pe toți (de fapt, doar un oraș, nu toată omenirea, a uitat de aspectul internațional, nu menționează cum au reacționat celelalte state la molima orbirii. Ar fi fost mai interesant dacă orbirea ar fi afectat tot globul, spre exemplu oameni care vorbesc limbi diferite și nu se pot înțelege nici măcar prin vorbire și auz), să dăm Cezarului ce a al Cezarului și să ne bucurăm că e doar un roman alegoric. Și, știți voi, să nu uităm cine a inventat lagărele, mașinile puternice care își ucid șoferii în accidente, cum eliberăm din pușcărie criminali care ucid a doua zi, și alte nimicuri de genul acesta, care ne fac viața Iad.
Dacă vrei să citești cartea, o poți cumpăra online de pe Libris: Eseu despre orbire- Jose Saramago. Sau o poți împrumuta de la biblioteca locală. Este un titlu cunoscut și cred că se găsește în toate bibliotecile mari din țară. Lectură plăcută!