Serenadă de Schubert

Dacă tristețea ar avea un pian, și-ar întinde degetele lungi, fragile și obosite spre pian și ar cânta Serenada lui Schubert. Ar apăsa clapele pe rând, cu luciditate, cu auto-reproșuri, elogii și regrete, în semiumbra camerei sale solitare. Luna s-ar pune chiar în fața ferestrei sale și ar sta acolo atâta timp cât Tristețea și-ar cânta imnul.

Nimic nu e mai trist pe lume decât să pierzi pe cineva drag. Deși nu ști niciodată sigur dacă un suflet te iubește, pierderea lui se poate face într-atâtea feluri, atât de diferite între ele, încât singurul semn cert că ai pierdut este tristețea. Vigoarea se scurge din trup ca ceara dintr-o lumânare, mâinile nu mai au puterea de a opri, cuvintele se îneacă, inima bate doar din obișnuință și din memorie, și doar ea, Tristețea, mai respiră.

Spre mirarea mea, Tristețea nu este obosită și nici nu dă semne că s-ar epuiza prea curând. Găsește mereu locuri noi în care să se ascundă, momente inoportune în care îmi aruncă umbra neagră, și este foarte vitală atunci când vrea să se exprime. Însă exprimă un singur sentiment: durerea care plânge doar pentru că atâta mai știe să facă. Celelalte emoții se estompează sub greutatea aparent neglijabilă, dar sufocantă, a tristeții. Singurul sentiment nemuritor, tristețea rămâne fidelă ei însăși, cu perioade de revigorare în care își adună noi puteri doar pentru a deveni mai profundă, și mai profundă, pentru a duce sufletul în bezna unei bezne în care sufletul se recunoaște pe sine doar pentru că e și mai trist ca ultima dată când a respirat.

Tristețea este unică și inconfundabilă. Cine a fost odată trist cu adevărat, va rămâne trist pentru totdeauna, neputincios în fața răului, ironiei, zeflemelei, zilelor care se petrec la fel dar se duc fără întoarcere. Chiar dacă întâlnește oameni noi, chiar dacă primește ceea ce și-a dorit de mult, chiar dacă o nouă zi ar trebui să însemne o nouă speranță, Tristețea deja știe, se știe pe sine și nu renunță la sine. Vorbesc de tristețea adevărată, nu de cea disimulată de unii doar pentru a-i întrista pe alții.

Citisem într-o carte despre perversitatea celor care simulează tristețea. Înainte de a intra în camera unei femei căreia îi dorea răul, un bărbat obișnuia să mimeze o stare psihică de mohoreală, posomorâre, disperare și amărăciune doar pentru a-i face rău femeii respective. Strategia sa a avut succes, iar femeia a căzut curând într-o stare de depresie atât de adâncă încât nu s-a mai putut face nimic pentru ea. Norocul ei a fost momentul în care o slujnică a observat faptul că bărbatul se schimba la față, voit și premeditat, pentru ca în restul timpului să fie o cu totul altă persoană, cea reală.

Există multe metode prin care persoanele malefice manipulează pe cei din jur, în special pe cei care au încredere în oameni și sunt deschiși în fața vieții. Țelul lor este să cufunde pe acel om într-o stare de neputință, de suferință interioară, de deznădejde, astfel încât omul acela să devină o umbră insignifiantă. De obicei, oamenii se împart în două mari categorii: cei care construiesc și cei care distrug. Însă aparențele sunt înșelătoare și putem avea supriza ca cei care par a fi constructivi, pozitivi, energici, să fie de fapt distructivi și constructivi folosind energia celorlalți. Iar cei care par insignifianți, apatici, fără să aducă un aport semnificativ lumii din jur, să fie cei care, de fapt, se opun într-un mod tăcut, poate chiar inconștient, acțiunii distructive a celorlalți; iar această luptă mută îi lasă lipsiți de idei, soluții, ieșiri, energie. Pentru că cei din urmă știu un singur lucru: că nu e chiar bine ce se întâmplă în jur.

Text inspirat de Serenada lui Schubert.

Un răspuns la „Serenadă de Schubert”

Lasă un răspuns