Omul și natura

Burnițează de câteva zile. Nici cațelul nu are chef de plimbare prin ploaie. Noroiul îi murdărește lăbuțele, blana i s-a umplut de stropi mărunți de ploaie. Niciun animal nu se zărește prin preajmă, căci toți stau fie acasă, fie ascunși prin ungherele uscate ale lumii.

Nici nu știe că e, totuși, mai norocos decât semenii lui. Pe timp de iarnă, câinii străzii se fac covrig și se încălzesc doar cu zăpada care îi acoperă. Dacă apa din băltoace a înghețat, ei ling gheața, neavând altă sursă de apă. Mașinile le primejduiesc și lor viața, așa că le latră ori de câte ori le văd. Noaptea, urlă singuri la lună, iar ziua scotocesc după mâncare. Fiecare zi înseamnă o nouă zi în care trebuie să lupte pentru a rămâne în viață.

Poate unii din ei au talente diverse, precum: pază, urme, atletism, atac, dar cine se uită la niște metiși fără pedigree? Într-o lume bazată pe aspectul fizic, metișii sunt invizibili și atrag atenția publică doar când comit o faptă rea: când mușcă sau ucid pe cineva. Odinioară cel mai bun prieten al omului, primul animal sălbatic domesticit, câinele a devenit în cel mai fericit caz animal de companie, asta dacă este de rasă și arată măcar interesant. În același timp, câinii și pisicile sunt cel mai des părăsite animale din lume. Nu prea mai avem nevoie de ei, pentru că am inventat sisteme de alarmă, garduri elecrizate și otravă de șoareci.

Simpatici atâta timp cât sunt pui, câinii și pisicile sunt un fel de oamenii străzii. Lipsite de adăpost, hrană și apă la discreție, ei revin în atenția noastră doar când devin periculoși.

În București ploile au dărâmat zeci de copaci, care au distrus mașini, au pus în pericol vieți umane și au speriat opinia publică. Ne supărăm și pe păsările care trăiesc libere și acoperă cu găinaț parbrizele mașinilor. Sau pe căpușele adăpostite de iarba înaltă și care ne pot transmite boli periculoase. Pe țânțarii care ne pișcă pe noi și pe animalele de companie, putând transmite viruși periculoși.

Ne supărăm pe iernile grele, care ne înzăpezesc mașinile, pe ploile care ne inundă orașul, pe poleiul care ne transformă mașinile în sanie și mersul pe jos, într-un roller coaster. Găsim naturii și animalelor, altă dată adevărați prieteni, doar defecte și neajunsuri. Am evoluat și nu ne mai trebuie câini și pisici de rasă comună, iubim doar apa de la robinet dar ne plângem de ploi și de stihiile care ne iau casele. Zăpada e bună doar dacă ne dăm cu schiurile pe ea, în rest fiind o piedică pentru circulație. Grindina? Nici să nu auzim de ea, pentru că ne strică recoltele. Căderile de meteoriți nu mai au niciun farmec, pentru că vor distruge ceva, iar noi va trebui să reparăm.

Ne plângem de Soare când ne arde pielea și de Lună pentru că are legătură cu mareele, care au potențial periculos dacă trăiești undeva pe țărmul mării. Cărbunele ne îmbolnăvește minerii, substanțele radioactive ne provoacă cancer, chimicalele din detergenți sunt cauză de alergii de piele. Ambrozia, odinioară nectarul zeilor, este acum considerată cea mai alergenă plantă.

Uneori, rar, ne dăm seama că și noi rănim natura. Tonele de plastic deversate în ape ucid pești și păsări. Am defrișat milioane de hectare de pădure doar ca să ne încălzim iarna și să avem mobilier de esență tare, ca să nu fim ca săracii cu mobilă de pal. Am transformat totul în cifre de profit sau pierdere, l-am mutat pe Dumnezeu din inimă în Catedrala Mântuirii Neamului, câinii în lagăre („adăposturi”), natura în parcuri cu scop de oxigenare a orașelor poluate, animalele la concursuri de show sau muncă.

Oare ce mai divinizăm noi oamenii? Pisicile, nu. Vaca, poate doar în India. Natura, în poveștile pentru copii. Forța naturii, doar în religiile tribale. Acum vorbim de cai putere, de noi rase de animale atent selecționate genetic, de baraje pentru lacuri, de coduri portocalii și roșii. Suntem permanent în alertă din diverse motive și ne-am desecularizat de tot. Apreciem natura mai mult în poze, căci știm că urcușurile montane nu sunt pentru toată lumea.

Doar creatura invizibilă numită Dumnezeu ne mai inspiră respect sau teamă unora dintre noi. În rest, nu mai iubim ceea ce ne înconjoară.

2 răspunsuri la „Omul și natura”

Lasă un răspuns