În sfârșit, acasă, într-un doc pustiu

Uneori, e drum lung până acasă. Cumva, melodia Sitting on the Dock of the Bay mă face să mă simt acasă. Mă proiectez undeva departe, într-un loc străin, plecată dintr-un loc unde nu mai aveam ce face, ajunsă într-un port, singură cu mine însămi dar împăcată cu propria singurătate.

O stare de liniște interioară îmi inundă sufletul atunci când am dispoziția să ascult melodia lui Ottis Redding. Privesc alături de el vapoarele părăsind portul, cocoțată undeva sus dar nu prea sus, ajunsă într-un loc străin unde mă simt mai acasă decât locul în care m-am născut. Nu fac altceva decât să pierd vremea în liniște, să constat că lucrurile stau exact așa cum au stat și mai devreme, ani de-a rândul. Singurătatea mi-e aliată, dar mai suportabilă aici, în noua casă. Pribeagă, fără niciun rost, sunt un suflet în căutarea liniștii, a libertății de a pierde vremea, de a privi în jur fără ca nimeni să-mi spună câte am de făcut, zi de zi, în fiecare moment al vieții.

Drumul spre casă înseamnă eliberarea de obligații, de chingile societății și ale propriei minți. Starea de relaxare ce vine după ce te-ai eliberat de obligații este, uneori, singura cale către un suflet sănătos într-o minte sănătoasă.

Și totuși, se spune că suntem animale sociale. Că trăim în societate și că avem obligații. Că trebuie să facem una sau alta. Că așa ne este dat. Că trebuie să muncim ca să avem o pensie, să ne găsim un partener, să facem copii, să avem prieteni, etc. Dar dacă nu ne simțim bine după toate acestea, dacă nu ne simțim acasă alături de oamenii cu care am încercat să construim ceva, ce-i de făcut?

Ascultați-l pe Ottis Reading, plecați departe și priviți marea. Meditați la felul în care vă simțiți în noua casă. Uneori, acasă e un nou început, sau măcar acele minute în care vă închipuiți undeva departe, singuri, privind vapoarele îndepărtându-se și constatând că da, sunteți singuri, lumea nu se schimbă, că nu puteți satisface 10 persoane deodată, și că aveți dreptul, ca ființă umană, să plecați în căutarea lui acasă.

Stând pe docul golfului

Stând în soarele dimineţii
Voi fi stând când vine seara
Privind vasele mergând(deplasându-se)
Şi apoi le privesc îndepărtându-se din nou , da
Stau pe docul golfului
Privind valul depărtându-se
Ooo, eu doar stau pe docul golfului
Pierzând timpul
Mi-am părăsit casa din Georgia
Îndreptându-mă spre Golful Frisco
Pentru că nu aveam pentru ce trăi
Şi se pare că nimic nu-mi va ieşi în cale
Eu doar stau pe docul golfului
Privind valul depărtându-se
Ooo, eu stau pe docul golfului
Pierzând timpul
Se pare că nimic nu se va schimba
Totul pare să rămână la fel
Nu pot să fac ce-mi spun zece oameni să fac
Aşa că presupun eu voi rămâne acelaşi, da
Stau aici odihnindu-mi oasele
Şi această singurătate nu mă lasă singur
Am călătorit doua mii de mile
Doar pentru a face acest doc casa mea
Acum, eu doar voi sta pe docul golfului
Privind valul depărtându-se
Ooo-uii, stau pe docul golfului
Pierzând timpul
(fluieră)

2 răspunsuri la „În sfârșit, acasă, într-un doc pustiu”

  1. Poteci de dor

    Mi-am luat răgazul de a mă simţi acasă, mi-am trimis gândul pe mal de mare şi mi-am dat seama, respirând sărat, că dacă noi cu noi nu suntem împăcaţi, nu avem cum împăca pe nimeni din jur.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *