Ce e dragostea?
Mă întreb și eu, ca Ștefan Bănică Jr. în melodia cu același nume, ce-o fi dragostea? Atât de vehiculată, dorită și respinsă totodată, iubirea sau dragostea, cum i se mai spune, îmi pare un mister periculos. Atât de suavă uneori, se transformă cu insuportabilă ușurătate în indiferență, plictis, ură, dispreț și tot tacâmul de sentimente umane amestecate într-un borș acru, grețos până la silă.
Să fie dragostea o nălucă, asemenea Fetei Morgana, după care doar plângem fără să avem curaj să o trăim? Să fie ea doar o sirenă a mării tulburate ce apare în mințile torturate de singurătate ale marinarilor care văd moartea cu ochii? Oare ne este atât de frică să o trăim ca la carte încât o reinventăm după limitele minții noastre? Ori îmbătrânim și o transformăm în lanțuri roase de rugină ce sfârtecă ființa celui odată iubit?
Oricât de dezamăgiți am fi de dragoste, Dragobetele se apropie, femeile încă doresc să se mărite (nu toate, apar din ce în ce mai multe excepții), iar unii bărbați chiar își iubesc partenerele de viață. Le caută, le curtează, le oferă flori, trăiesc și îmbătrânesc alături de ele, prețuindu-le frumusețea interioară și exterioară.
Să fie dragostea adevărată atracție sexuală? Să fie ea refugiul hormonilor tinereții, pasiunea pentru abdomenul plat al iubitei sau pentru bicepșii fini dar puternici ai amantului? Atunci, cum ne explicăm cuplurile de vârstnici care încă se iubesc, îndrăgostirile trecute de prima tinerețe, milioanele de adolescenți cu trup perfect care se iubesc doar pe sine, dintr-un crud nacisism? Nu, dragostea nu e doar un trup frumos.
Să fie dragostea un sentiment copilăresc, imatur, al minților îmbuibate de ciocolată, de frumosul omniprezent în lumea copiilor, colorat deseori cu creioane roz-bombon, parfumat cu aromă de acadele pline de coloranți? Atunci, explică-mi de ce oamenii se îndrăgostesc de invalizi, de bolnavi terminal, de pușcăriași? Cum se poate să te îndrăgostești într-un lagăr de exterminare, așa cum s-a mai întâmplat?
Să fie dragostea un cuvânt cifrat, pe care îl recunoaștem după litere și îl definim așa cum am fost învățați de cărți, manuale, fotografii și inimioare inscripționate cu LOVE? Poate ar trebui să studiem materia Dragoste în școală, ca disciplină separată, obligatorie pentru toate profilele? Să cărăm în ghiozdane un manual de Iubire încă de la clasele primare, o carte groasă sau subțire cu citate de amor, chimia și anatomia iubirii, formule chimice ale atracției fizice? Sună prea complicat, mai ales că unii susțin că au știut că iubesc o persoană atunci când au întâlnit-o pentru prima oară.
Să fie iubirea o simplă domesticire a individualității, a animalului singuratic și sălbatic din noi? Să fie ea o atracție magnetică între plus și minus? Ferocitatea care șade cuminte lângă o ființă virginală? Simpla rezistență în fața tentației de a-l sfâșia pe cel de lângă noi? Un aspect exterior periculos care acoperă dorința de a aparține cuiva?
O disoluție a propriului Eu? Dezgolirea și pierderea de sine? Păsărelele mele amestecate cu păsărelele tale? Intimitate izolată de restul lumii? Un proces misterios, de neînțeles pentru cei din jur, prin care doi oameni se contopesc într-unul?
Ori mult dorita, tradiționala, heitărita și nerespectata instituție matrimonială, cea cu alai, rochie de albă mireasă și costum de ginerică, o grămadă de bani adunați cu trudă și cheltuiți pe o nuntă fastuoasă, organizată cu scopul de a obține acceptarea cuplului de către ceilalți? Gen, dacă vă costă, merită respect? Dar câte astfel de nunți nu s-au terminat cu divorțuri la fel de costisitoare?
Dragostea e o inimă fierbinte într-o lume înghețată bocnă. Iubirea topește răceala din jur și răceala din noi, pentru o perioadă. Apoi se cufundă în tăcere, temperatura îi scade, rămâne o ceașcă de cafea golită pe masa din bucătărie, amintirea fraților născuți din aceeași sau altă iubire, o cană în formă de inimă la care te uiți ca la un străin, nedumerit, agitat, întrebându-te: ce e dragostea?